După ce a realizat primul său lungmetraj, 4, care în 2005 i-a adus Trofeul Transilvania la TIFF, regizorul rus Ilya Khrzhanovskiy s-a înhămat la unul dintre cele mai ambițioase proiecte din istoria cinemaului, DAU. Ceea ce a început ca un film biografic despre fizicianul Lev Landau a luat rapid forma unui experiment îndrăzneț: mai mulți actori neprofesioniști au ajuns să trăiască timp de trei ani într-un institut sovietic de cercetare, un platou de filmare de tip Big Brother de 12 mii de metri pătrați, cel mai mare din Europa, replică a unui institut secret care a existat în Moscova. Cele peste 700 de ore de material care surprind 400 de protagoniști și zece mii de figuranți s-au transformat în cele din urmă, după aproape 15 ani în producție, în 14 lungmetraje și trei miniserii.
Printre primele se numără și DAU. Natasha, premiat la Berlinala de anul trecut cu Ursul de Argint pentru contribuție artistică, care examinează în detaliu viața unei chelnerițe de la cantina institutului.
Natasha (Natalia Berezhnaya) nu e tocmai fericită cu locul de muncă și viața sa. La finalul fiecărei tură, ia de pe raft o sticlă de băutură rămasă neterminată și, alături de colega Olga (Olga Shkabarnya), beau pînă ce aceasta din urmă ajunge să vomite în chiuvetă. Împreună, visează la povești de iubire și un un viitor ce par imposibile, astfel că, atunci cînd un fizician francez (Luc Bigé) care vizitează institutul își arată interesul pentru ea, Natasha nu ezită și leagă cu el o relație care însă ajunge să aibă consecințe tulburătoare.
Co-regizorii Khrzhanovskiy și Jekaterina Oertel aleg să evite detaliile cu privire la contextul în care se desfășoară viața Natashei. Cu excepția a două scurte momente în care camera urmărește protagoniștii afară, în noapte, întreaga acțiune a filmului e concentrată în cele cîteva interioare, natura institutului rămînînd în final un mister. La fel se întîmplă și cînd vine vorba de scopul lui: există într-adevăr o scenă în care cercetători adevărați continuă experimentele reale întrerupte odată cu închiderea institutului în ’68, însă acțiunile lor nu vin cu prea multe explicații: de ce fac ceea ce fac? Sentimentul de alienare și captivitate pe care Natasha îl resimte e astfel amplificat. Nevoia ei de afecțiune resimțită în fiecare ceartă pe care o are cu Olga se intensifică pînă cînd, la un moment dat, cedează: „Sînt puternică. O să fac față. Presiune aici, presiune acolo, nu mai suport. Puteți să vă duceți cu toții dracului.”
„De ce mi se întîmplă mie asta?” se întreabă în timp ce camera o urmărește parcă pe ascuns în timp ce se plimbă de colo-colo prin cantină și sparge lucruri. E o scenă încărcată emoțional, destul de greu de digerat, care la o privire mai atentă ridică întrebări: dacă filmul e aproape în totalitate improvizat, cît la sută sînt gîndurile Natashei și cît ale actriței Natalia? Aceeași întrebare apare mai tîrziu cînd ajunge să fie interogată de un agent KGB, interpretat chiar de cineva care a făcut parte din fostul serviciu. Ceea ce începe ca o conversație „amicală” se transformă rapid într-un coșmar pentru Natasha, care e supusă mai multor acte degradante. Natalia își păstrează calmul și își continuă rolul de-a dreptul remarcabil, însă e vorba de ceva cu care a fost de acord în prealabil sau experimentul a mers prea departe?
Nu există dubii că DAU e un proiect fascinant numai și prin istoria sa, însă ambiguitatea morală cu care vine la pachet creează un disconfort pentru care va fi dezbătut multă vreme de acum încolo.