Darko Perić este un actor sârb. Este cel mai bine cunoscut pentru rolul lui Helsinki din serialul thriller polițist La Casa de Papel, câștigător al Premiului Emmy pentru Cea mai bună dramă în 2018. A studiat medicina veterinară în România, la București și Timișoara. În aceste orașe a avut și primul contact cu lumea actoriei, interpretând personaje pentru diverse scurtmetraje și performance-uri. A locuit în Germania, după care s-a mutat în Spania, unde a primit primele roluri în seriale de televiziune și lungmetraje. În 2015 a apărut în A Perfect Day al lui Fernando León de Aranoa, alături de celebrul actor Tim Robbins.
Sunteți în juriul Competiției Oficiale la această ediție TIFF. Cum vi se pare experiența și ce puteți spune despre filmele văzute până acum?
O, da, e prima dată la Cluj. Adică am trecut prin Cluj, îmi aduc aminte, o zi, prin centru, acum mulți ani. Mai mult de 10 ani, cred. Am fost anul trecut, în Constanța, la SUNSCREEN Film & Arts Festival, cred că este o ramură a TIFF-ului. Anul ăsta sunt prima dată la Cluj, din păcate plouă și nu prea pot să mă plimb. M-am plimbat duminică, am văzut în Piață un film fain, am fost la Muzeul de Artă, acolo am văzut alt film, super fain, dar din păcate vremea nu prea ne ajută.
Suntem un juriu internațional, este Judith (State), care este românca, actriță, este Harry (Macqueen) – englez, Michael (Franco) – mexican, Nicoletta (Romeo) – italiancă. Până acum am văzut 3 filme, mai am 9 filme din competiție. Duminică m-am dus să văd și concertul și filmul vechi, Manasse, din ‘25, foarte fain. Despre filmele pe care le-am văzut până acum pot spune că toate sunt diferite. Un film din Argentina, unul din Cehia și azi unul din Danemarca. Acum cred că urmează unul din Croația și după aceea unul din Nicaragua, deci clar filme diferite. Nu pot să zic că unul e mai bun. Trebuie să le văd pe toate și să diger un pic, toate sunt interesante, mai ales că prezintă realități diferite.
V-ați născut în Serbia, dar ați locuit și în România, Germania, Spania. Cum apreciați că v-au ajutat aceste mutări și această multiculturalitate în cariera dumneavoastră?
Foarte mult, fiind dintr-un orășel bilingv. Am stat și în Timișoara, care e un oraș multicultural, și Clujul e un oraș bilingv și multicultural. La fel și Barcelona, care e un oraș mare. Eu cred că multiculturalitatea, diversitatea asta, deschid mintea omului mult mai mult. Până la urmă toți suntem la fel, tu te numești Erzsi, eu mă numesc Ion, tu vorbești maghiară, eu vorbesc română, dar suntem din același loc. Și asta ajută foarte mult, nu numai în munca mea, în orice domeniu ajută foarte mult. Te ajută să pierzi frica de ceea ce nu cunoști, pentru că începi să cunoști. Acum este tematica asta în Occident, cu musulmanii, sunt foarte mulți imigranți din Siria, din nordul Africii. Dar sunt și ei oameni și de fapt îți este frică de ceea ce nu cunoști. Multiculturalitatea te ajută să cunoști și să nu-ți mai fie frică, să trăiești normal.
Ați studiat medicina veterinară în România și în paralel ați jucat în spectacole de teatru în Timișoara. Puteți să ne povestiți puțin despre perioada aceea?
Am venit aici să fac Facultatea de Medicină Veterinară, am cunoscut niște compatrioți care au făcut facultatea la Academia de Teatru și Film din București și cum am stat cu ei, făceam scurtmetraje, mergeam la teatru, mergeam foarte mult la cinema cu ei, la cinematecă. Veneam dintr-un orășel mic, Bucureștiul pentru mine era Metropolis, avea metrou. Încă nu plecase toată lumea din București, în ‘95 era, cred, mai mare decât acum.
Am fost anul trecut, prima dată după 24 de ani. Îmi zicea lumea că e așa aglomerat, dar eu aglomerația o vedeam pe stradă, nu oameni mergând pe jos. Toată lumea are mașină, stau în mașini. Da, putem zice că România a fost primul meu contact cu filmul, cu scurtmetrajele, am mai făcut și figurație în câteva filme la Timișoara, am făcut și câteva performance-uri. Face parte din pregătirea mea pentru ceea ce a urmat.
Și știm cu toții ce a urmat. Rolul lui Helsinki din La Casa de Papel v-a propulsat cariera pe plan internațional. Cum a decurs procesul de casting, care au fost sentimentele dumneavoastră și ce s-a întâmplat apoi, până la premiile Emmy?
Noi actorii, când e vorba de casting – suntem foarte mulți. Și mulți actori nu-și dau seama că de fapt castingul e parte din munca noastră, adică munca unui actor este să își găsească de muncă, asta e, în primul rând. După aceea, când ești în fața camerei, este deja joaca, nu-i muncă, dacă îți place ceea ce faci. Multor actori nu le place castingul pentru că încă nu înțeleg că face parte din muncă. Castingul pentru Casa de Papel a fost ca și oricare casting, n-a fost nimic special. Ce s-a întâmplat apoi a fost cu totul și cu totul altfel, a fost foarte special.
Au fost vreo patru-cinci ani de filmări, mi-a schimbat viața radical, așa ca am decis acum 2 ani, când am terminat Casa de Papel, că nu vreau să mai am nimic de a face cu serialul, pentru că m-am simțit cumva saturat. Când ești aici în România, să dau un exemplu, cu Las Fierbinți, nu? De personajele din Las Fierbinți, în România, toată lumea a auzit, dar te duci în Serbia, nimeni nu a auzit de ei, te duci în Ungaria, nimeni n-a auzit de ei. Dar gândește-te, Casa de Papel, te duci în India, este ca și un serial american, toată lumea îl știe, ca și Game of Thrones sau Peaky Blinders. Așa că pentru mine totul s-a schimbat foarte mult, și acum eu sincer vreau să găsesc calea să îl arăt mai mult pe Darko Peric – actorul, decât pe Darko Peric – Helsinki.
Ce se întâmplă când ești atât de legat de un personaj încât publicul te asociază doar cu el? Cum reușești să ieși din acest clișeu?
Ce trebuie să fac e să învăț publicul cu altceva și e foarte greu. O să dau din nou exemplu cu Las Fierbinți în România. De exemplu, personajul lui Bobiță. Actorul poate și-a creat după aceea, datorită personajului, toată viața. Dar eu sunt o persoană, așa că nu mă văd pe mine într-un serial de 15 ani făcând aceeași chestie. Sunt actor, tocmai de aceea, pentru că pot să-mi schimb personajele cât de des, să fiu altcineva cât mai mult, decât să fac tot același personaj. Așa că e greu, dar e posibil. Mie oricum nu-mi plac lucrurile ușoare, niciodată nu mi-au plăcut. Și este o provocare, îmi plac provocările. Mai ales acum, mă distrez foarte mult că merg prin oraș, e plin de postere cu mine cu barbă, și trec așa, numai cu mustață, se uită oamenii un pic la mine, dar nu mă recunosc. Și asta îmi place destul de mult.
Ați reușit să vă îndepliniți visul în ciuda tuturor obstacolelor. Ce sfat ați da celor care sunt la început de drum?
Eu tot timpul le zic același lucru tinerilor – așa cum am fost și eu, toți am fost tineri și toți care sunt tineri o să fie bătrâni. Toți de mici copii am avut vise, de aia te întreabă ce vrei să fii când o să fii mare și toți știm ce vrem să fim, mai ales când ești copil. Acum am un copil și văd cu ochii mei cum este să fii copil, pentru că bineînțeles crești și uiți cum era când erai unul, și așa e firea omenească. Să ai copii și când ești bătrân să ai nepoți, pentru ca să vezi iarăși cum era, că uiți, timpul trece, copiii cresc, iarăși te întorci singur. Deci le zic: în momentul în care încetezi să crezi în visele tale ești mort, adică ești un zombie, nu știu, living dead.
Acum e moda în România cu englezismele astea, am tot auzit, am rămas șocat. Don’t stop dreaming. Niciodată nu înceta să visezi, pentru că visele, dacă crezi în ele, devin realitate. Și asta mi s-a întâmplat și mie. Eu tot timpul am vrut să fiu actor. Niciodată nu am visat să fiu faimos pentru că puțini actori pe care îi cunoscusem erau actori la nivel național. În Spania, până la Casa de Papel, nu cunoscusem actori faimoși internațional. Și asta e. Keep dreaming. Crezi în tine, dacă nu crezi tu în tine, nimeni n-o să creadă în tine.