Proaspăt coborât din avionul către România, regizorul laureat al Premiului Oscar, Danis Tanović, a stat de vorbă cu mine despre cel mai recent film al său, My Late Summer, despre proiectul la care lucrează acum, despre rolul artistului în lume și despre temerile lui legate de direcția în care se îndreaptă această lume.
Bună ziua, domnule Tanović, mă bucur să vă văd! Intru direct în subiect. Ați menționat în interviuri anterioare că a fi regizor din Bosnia vine cu anumite așteptări – lumea presupune că veți face mereu filme despre război. Cum a luat naștere My Late Summer și care au fost dificultățile întâmpinate?
Lucrasem deja cu Nikola [Kuprešanin] și Anja [Matković]. Anja, care este și actrița principală, a avut ideea de a scrie scenariul, l-au scris împreună și mi l-au trimis. L-am citit și am zis: „E interesant!”. M-au întrebat dacă vreau să-l regizez și am spus da. Am lucrat puțin la scenariu, am obținut banii și l-am filmat. A fost foarte simplu.
A fost ceva personal care v-a atras la proiect?
Filmul pe care îl făcusem înainte a fost o comedie: Ten in Half (cunoscut și ca Not So Friendly Neighborhood Affair), un film bosniac. Totul era atât de gri, cu pandemia… A fost o perioadă destul de proastă pentru mine. Aveam nevoie de puțin aer proaspăt. Așa că am făcut întâi Ten in Half, apoi a venit acest film și am continuat. Dar acum mă întorc cumva la temele mele obișnuite.
Legat de asta, scrieți un film despre războiul din Ucraina, nu-i așa? Vă simțiți în continuare atras de povești despre război?
Da. Tocmai am terminat scenariul aseară. Mi-a luat un an. Nu e despre război propriu-zis, ci despre faptul că simt că lumea merge într-o direcție foarte greșită. Cred că trebuie să ne regândim lumea. Mai ales pentru că vin pericole mari și oamenii poate nici nu sunt conștienți de ele. Practic, asistăm la o ascensiune a fascismului.
Cred că noi, ca artiști, trebuie să ne gândim la lume. Să o regândim. Poate că nu avem un răspuns, dar trebuie să continuăm să punem întrebările.
Ați spune că My Late Summer ridică astfel de întrebări? Dacă da, în ce fel?
Cred că filmul funcționează prin nostalgie. Îmi lipsesc acele vremuri. Atunci contau lucrurile. Tocmai spuneam cuiva cât de mult îmi place acum să fiu în Balcani. Când eram mai tânăr, voiam să plec în Franța, în Anglia, în Spania, în America, în Japonia. Acum am 56 de ani și parcă îmi place tot mai mult aici. Nu suntem grozavi, suntem departe de a fi perfecți, dar există lucruri pe care le găsesc plăcute: familiile, vecinii, verii, obiceiurile, comunitatea. Comunitatea înseamnă totul. Un om singur nu este nimic. Asta e problema Vestului. Ni se spune că individualizarea e importantă – și este. Dar colectivitatea, cred eu, este mult mai importantă. Cred că toate ideile noastre mari, ideile umane, nu vin în apărarea individului, ci în apărarea colectivului, a societății.
Apropo de Vest și lecțiile lui. Ați locuit zece ani la Paris. Ce ar trebui să învățăm de la Vest?
Am locuit în Franța și acolo există ceva ce am putea învăța: relația lor cu cultura, cu artistul și cu ceea ce reprezintă artistul. Uneori îl pun pe un piedestal prea sus, dar, doamne, ce bine e să simți că artiștii sunt apreciați pentru ceea ce fac! Cred că încă mai avem de învățat asta: importanța artistului în lumea de azi.
Filmul la care lucrez acum, în Ucraina, nu are legătură cu banii. Am mers acolo pentru că am simțit că trebuie să merg, să văd ce se întâmplă, să înțeleg. Apoi am venit cu povestea, pentru că mi s-a părut important să vorbim despre aceste lucruri.
Când a început războiul în Bosnia, eram atras de ficțiune, de filme de lungmetraj, de teatru. Apoi am început să filmez viața și am realizat cât de incredibilă este. Trebuie doar să fii acolo și să îndrepți camera. De aceea am făcut documentare mulți ani, pentru că poveștile se întâmplau în fața ochilor tăi. Trebuia doar să fii prezent și să le surprinzi.
În final, ediția din acest an a TIFF este centrată pe viitor. Imaginați-vă, ca o inteligență artificială, cum va arăta lumea peste, să zicem, douăzeci și cinci de ani. Ce credeți?
O spun foarte simplu: vom primi ceea ce merităm. Atât. Putem visa, putem fi negativi, ne putem teme, putem face una sau alta. Dar, la final, vom primi ceea ce merităm. Asta e tot.
Dar vă spun ceva. Când eram copil, în 1976, am luat un tren. Era cu aburi, iar fața mea era neagră de la fum. Îmi amintesc că era un om care arunca cărbuni în foc. Doi ani mai târziu, totul era electric și omul acela a dispărut. Îi duce cu adevărat cineva dorul? Nu cred. Așa că, uneori, progresul este un lucru bun.
Uneori suntem nostalgici pentru că lumea se schimbă, pentru că îmbătrânim și nu mai e ca înainte. Dar schimbarea poate fi și un lucru foarte, foarte bun. Depinde de noi.