Puneți-vă în postura unui regizor invitat să deschidă unul dintre cele mai mari festivaluri europene – de pildă, Lone Scherfig. Ce onoare, ce presiune! Ce frustrare ca, mai apoi, să citești cum presa îţi desfinţează filmul (The Kindness of Strangers) că fiind forţat, banal şi nedemn de un Opening Night. Și, mai rău, să-ți ajungă la urechi zvonurile perpetuate dincolo de „versiunea oficială”, publicabilă, cum că singurul motiv al prezenței tale e faptul că eşti femeie şi că organizatorii te-au făcut vîrf de lance în politica parității de gen (50-50 pînă-n 2020).
Berlinala a fost mereu un bastion de agit-prop orientat bine spre stînga, cu ambiții identitar-incluzive, dar parcă niciodată (sau cel puțin de 15 ani de cînd îl frecventez) ștampila ideologică și încercarea de normare a artei n-au fost atît de sufocante pentru selecție. Am avut senzația, din ce în ce mai apăsată, că nu calitatea prevalează, ci tot soiul de criterii extra-artistice ce se răsfrîng asupra alegerilor și premiilor, relativizîndu-le. Anul ăsta am auzit de prea multe ori fraza „a fost selectat/premiat doar pentru că e despre… ” și inserați aici una dintre temele militante ale zilei, de la egalitatea de gen, la open borders. Aceste remarci se fac pe la „colțuri” sau după cîteva pahare de alcool gratuit la petrecerile distribuitorilor: puțini au curajul să și le asume public, de frică să nu fie acuzați de sexism, rasism și alte „isme”.
De-a lungul anilor, am văzut filme excepționale la Berlin – de pildă Head On, Keep the Lights On, A Separation, Tuya`s Wedding, Infernal Affairs, The Grand Budapest Hotel, Boyhood, Aferim! sau The Act of Killing –, multe dintre ele traversate de teme fierbinți, însă imposibil de redus doar la o teză. Erau opere complexe, curajoase, inovatoare, răscolitoare: valoarea lor artistică era evidentă. N-am văzut mai nimic similar acum: n-au fost capodopere. Nici măcar suficiente filme bune.
Dincolo de fațada militantă, pulsează o venă comercială, o foame evidentă de bani. Acreditările sînt din ce în ce mai scumpe și nejustificat de multe (invers proporțional cu publicațiile de gen). Hoardele de jurnaliști stau la rînd și 40 de minute ca să intre la o proiecție, marketul e isteric și haotic, biletele ajung și pînă la 16 euro. O mașinărie de marketing și de networking cu motor teuton și prea puțin combustibil artistic. Și, totuși, cu ce m-am ales după 4 zile de alergat, transpirat, vizionat, jubilat și enervat?
Am luat ce-am găsit mai bun, adică bucăți. Uneori doar o secvență, alteori nici atît.
Mi-a rămas în minte imaginea senzuală, de o plasticitate rară din Out Stealing Horses (răsplătită cu un Urs de argint), scena de dating ratat, de un comic absurd, din Monștri., nălucile copiilor ucrainieni muribunzi de foame, ca niște puncte negre în zăpada, din Mr. Jones, întrunirea localnicilor dintr-un oraș fantomatic speriați de morții vii din bizarul și hiper-realistul Répertoire des villes disparues, cele cîteva clipe de emoție și de revoltă într-un mult prea detașat și cerebral Grâce à Dieu. Bucăți dintr-un puzzle năucitor dar, în cele din urmă dezamăgitor, îmbucături savuroase într-un aluat cam fără gust, puțin dospit. Prea puțină poveste sau aceeași poveste.
N-am văzut cîștigătorul Ursului de Aur. Synonyms a fost proiectat după plecarea mea, însă a fost, se pare, un alt trofeu controversat. A împărțit criticii și publicul între cei care l-au considerat o aberație pretențioasă, auto-indulgentă și cei care au văzut în el o declarație profundă despre natură eluzivă a identității. Rămîne, evident, de văzut, dacă va depăși controversa ca să devină un reper al cinematografiei contemporane. Sigur e că ediția de anul viitor a Berlinalei va însemna un punct de cotitură: un nou deceniu (festivalul aniversează 70 de ani), un nou director și, poate, o resurecție.