Venit din competiția secțiunii Semaine de la Critique Cannes (unde a câștigat premiul Rising Star al fundației Louis Roederer) în Competiția Oficială acestei ediții TIFF, al doilea lungmetraj al lui Hlynur Palmason (după Winter Brothers, 2017) este plasat în adâncurile tundrei islandeze, pornind într-un registru tipic dramelor europene și abătându-se încetul cu încetul înspre teritorii thriller care aduc aminte de Michael Haneke.
A White, White Day începe cu un timelapse splendid de-a lungul a câteva anotimpuri, care înfățișează același cadru static, spălat de ploi și ninsori, străbătut de oi și cerbi: un fost depozit într-un colțișor uitat de lume, care treptat se transformă într-un cămin animat de oameni. Pe de altă parte, suntem martorii unui accident de mașină bizar, cu un vehicul care sparge brusc un parapet și se spulberă într-o râpă – nu este niciodată clarificat în ce măsură tragedia este una intenționată, însă acest eveniment este catalizatorul întregii acțiuni. În mașină se afla soția polițistului vârstnic Ingimundur (Ingvar Sigurdsson), care se scufundă într-o depresie profundă, singura lui lumină fiind nepoțica sa vivace, Salka (Ida Hlynsdottir). Descoperirea întâmplătoare a unor casete video înregistrate în secret de către soția lui cu scurt timp înainte de moarte preschimbă, însă, durerea lui Ingimundur în furie pură, declanșând astfel un complot de răzbunare.
Filmat pe peliculă în cadre lungi, adesea picturale, A White White Day este printre cele mai desăvârșite filme ale festivalului din punct de vedere estetic – un adevărat festin vizual, în culori puternic saturate profilate pe albul parcă infinit al iernii islandeze. Complementat de jocul actoricesc stăpânit, naturalist, bazat mai degrabă pe tăcere și expresivitate decât pe dialog al lui Sigurdsson, care este la rândul lui dublat de energia pură a tinerei debutante Hylnsdottir, filmul lui Palmason se joacă între suspans și melancolie – senzații care nu vă vor da drumul deloc de-a lungul celor 110 minute ale sale.