Climax

Ca și Ireversibil înaintea sa, Climax (2018) debutează cu scena de final: camera urmărește de sus o femeie plină de sînge care înaintează cu greu prin zăpadă, pînă când cade, moment în care începe să se rotească deasupra ei ca un vultur dîndu-i târcoale. Însă dacă filmul care a golit sala la Cannes în 2002 continua să spună o poveste în ordine inversă, în acest ultim efort regizoral al francezului Gaspar Noé, după ce urletele și mișcările fără vlagă ale femeii se potolesc, camera își pierde interesul și-și continuă mișcarea mai departe, iar pe fundalul alb al zăpezii începe să se deruleze genericul de final, introdus printr-un disclaimer: „Ați vizionat un film bazat pe fapte reale petrecute în Franța, în iarna anului 1996”. Odată ce acesta se termină, Noé se întoarce în timp și reia povestea cu o premisă destul de simplă de la început: după ce termină de repetat pentru un turneu, o trupă de 20 de dansatori, pe care îi cunoaștem inițial printr-o serie de interviuri din prolog în care aceștia își exprimă pasiunea pentru dans, rămâne în clădirea părăsită a unei școli pentru o petrecere. 

Climax (2018), r. Gaspar Noé

Cadrul-secvență care îi urmează, lung de vreo 12 minute, în care camera pare că plutește fără oprire printre protagoniști în timp ce aceștia dansează pe hituri de la finalul anilor ’70, de la Supernature a lui Cerrone la Born to Be Alive a lui Patrick Hernandez, e fascinant și te transpune imediat în mijlocul fostei săli de sport acum pline de viață. Însă imaginea femeii din început, arhetipul protagonistei din filmele horror care supraviețuiește măcelului de pe parcurs, ultima persoană care rămîne în picioare în final, rămîne undeva la suprafață. Ce ar putea merge atît de greșit, în mijlocul acestui tumult de energie molipsitoare, încît să se ajungă acolo? Noé prelungește tensiunea cît poate de mult. La jumătatea filmului, după o serie de cadre intime cu protagoniștii care schimbă bîrfe, tachinări și glume sexiste, dar și un alt număr coregrafic în care fiecare dintre dansatori își pune în evidență priceperea, aflăm, odată cu aceștia, ce va conduce spre finalul anunțat: cineva a pus LSD în sangria din care au băut întreaga seară. 

Situația iese brusc de sub control îndată ce drogul începe să-și facă efectul, și deși Noé nu mai recurge la efecte speciale și diferite șiretlicuri pentru a intra în mintea personajelor și a le ilustra halucinațiile, așa cum o făcea în Enter the Void (2009), atmosfera de coșmar transpare în fiecare cadru și acțiune e acestora. Ieșirile violente cresc încetul cu încetul în intensitate, iar al treilea act, morbid, cu muzica în surdină înghițită de strigăte disperate și plînsete, seamănă cu o adevărată coborîre în infern. Deconcertant în încercarea sa de a surprinde degradarea psihicului uman și paranoia dusă la extrem, pînă în pragul nebuniei, Climax funcționează și ca un update senzorial psihedelic la Îngerul exterminator (r. Luis Buñuel, 1962), cu personaje care se transformă în animale conduse de impulsuri primordiale și te trag după ele în transă.

Climax (2018), r. Gaspar Noé

Climax, dar și filmele realizate de Gaspar Noé anterior acestuia, Dragoste (2015) și Enter the Void, sînt disponibile acum pe TIFF Unlimited, alături de alte peste 200 de filme premiate la TIFF sau în alte mari festivaluri. Printre titlurile recent adăugate pe platformă se mai numără și Oldboy, al sud-coreeanului Park Chan-Wook, sau Noua iubită, al francezului François Ozon.