Ciro Guerra, regizorul filmului Embrace of the Serpent, care a adus Columbiei prima nominalizare la Oscar, povestește pentru Aperitiff despre valorile sale regizorale şi post colonialism.
Ți-ai făcut primul film la 23 de ani. Cum a fost să primești aprecieri la o vârstă atât de fragedă?
Cred că atunci când faci primul tău film și ești la început, trebuie să-l faci din dragoste, nu doar pentru cinema, ci și pentru artă, pentru creație și pentru umanitate. Așa că primul film pe care îl faci ar trebui să fie realizat într-un mod cât mai liber. Nu existau constrângeri legate de piață, de peisajul cinematografic sau de public, pentru că nu știam nimic despre toate astea. Deci, cred că primul film ar trebui făcut cât mai liber cu putință. Și niciodată nu știi ce se va întâmpla. Dar pentru mine, faptul că filmul a găsit un public care a rezonat cu el a fost o încurajare să continui. Niciodată nu știi dacă cineva va înțelege ceva din el, dacă oamenii vor reuși să-l citească. Ești foarte în întuneric în privința comunicării cinematografice și acționezi mai degrabă instinctiv. Și cred că așa trebuie să începi, știi? Nu ar trebui să te gândești la toate celelalte lucruri, la piață, presă, critici, recenzii, public. Nu ar trebui să te gândești la astea la început. Doar faptul că termini un film și reușești să-l arăți este suficient de recompensator. Și dacă vine și altceva pe lângă, e doar cireașa de pe tort.
Crezi că această reușită cu primul film a pus presiune pe tine pentru al doilea film?
Nu, pentru că al doilea film l-am văzut ca pe un film pe care voiam să-l fac încă de când aveam 14 ani. Singurul lucru pe care l-a făcut primul film a fost să-mi deschidă niște posibilități și să-mi ofere o șansă să lucrez în industrie, într-un mod mai profesionist, să accesez finanțare și alte lucruri pe care nu le știam înainte. Așa că pentru al doilea film am decis pur și simplu să investesc tot capitalul de încredere câștigat cu filmul anterior, în filmul pe care mi-l doream de mult timp și despre care nici nu credeam că va fi realizabil. Simțeam că al doilea film este, de fapt, primul meu film adevărat, în sensul că a fost prima dată când am lucrat profesionist, cu o echipă. Primul film a fost mai mult un act născut din iubire și prietenie, cu o echipă foarte mică. Am fost recunoscător că am avut deja acea experiență a primului film, pentru că am putut aplica ce am învățat în filmul anterior, într-o producție adevărată, cu buget și profesioniști și valoare de producție.
Filmele tale sunt centrate în jurul experiențelor trecute și prezente ale popoarelor indigene din Amazon și ale columbienilor. De unde îți iei inspirația sau ce te motivează să faci aceste filme?
Privesc cinematografia mondială și văd că toți trag din propria lor istorie, din propriul trecut. Mă uit la Columbia și cred că avem o istorie imensă. Multe voci și culturi indigene sunt o parte esențială a ceea ce suntem, dar în secolul XX aceste voci nu au fost prezente în cultură. Nu au fost auzite. Am simțit că există un gol mare în acest sens, că o parte importantă din cine suntem nu era exprimată. Este infinit de bogată și cred că are ceva de spus lumii, întregii lumi. Am decis să-mi pun talentul și eforturile în slujba ideii ca aceste voci să fie auzite peste tot în lume… Columbia este o țară foarte întortocheată din acest punct de vedere, toți avem o moștenire indigenă puternică, dar cei mai mulți oameni nu sunt în contact cu ea. Așa că sper că prin cinema vom putea să ne cunoaștem mai bine moștenirea și să interacționăm mai profund cu ea. Este ceva foarte frumos.
Ai un stil foarte distinct de a spune povești, ca în „Îmbrățișarea șarpelui”, unde povestea e stratificată, foarte frumos construită și spusă într-un mod special. Care crezi că este trăsătura cea mai importantă pe care ar trebui să o aibă un regizor?
Pentru mine, cred că este curiozitatea. Dacă ești prea sigur pe tine, prea încrezător sau închis în sensul că nu ești curios, filmele tale vor fi foarte limitate. Îți impui limite asupra a ceea ce pot face filmele tale. Atâta timp cât ești curios, deschis și poți îmbrățișa ceea ce vine către tine, pentru că realizarea unui film este o aventură, și există mulți factori necunoscuți, trebuie să fii deschis și dispus să accepți incertitudinea. Am observat că atunci când ești deschis și curios, lași viața să pătrundă în filmul tău și filmul prinde viață. Dar când ești închis și ții prea strâns de ideile tale inițiale, forțezi realitatea să se conformeze filmului tău într-un mod care poate nu este cel potrivit și nu va fi la fel de interesant ca atunci când lași viața să-l umple.
Anul acesta se împlinesc 10 ani de la lansarea filmului „Îmbrățișarea șarpelui”. Având în vedere starea politică și climatică actuală a lumii, crezi că temele explorate în acel film mai sunt încă relevante?
Da, știi, în Columbia a avut un impact uriaș și chiar a deschis discuția despre modul în care popoarele indigene ar trebui să fie parte din societate, să fie ascultate și luate în considerare, să fie incluse, ceea ce era ceva foarte rar înainte. Acum cred că avem o societate mult mai deschisă în acest sens. Problemele care afectează comunitățile indigene sunt încă prezente, dar avem acum mult mai multe voci care sunt auzite, care vin din partea populației indigene, așa că sunt luate mult mai în serios. Avem acum ambasadori ai țării care provin din patrimoniu indigen. Avem o recunoaștere a diversității limbilor și a importanței conservării acestei diversități. Deci, am făcut pași importanți în direcția cea bună, chiar dacă mai avem un drum lung de parcurs. Mă surprinde faptul că filmul a rezonat nu doar cu oamenii din Columbia, ci și cu oameni din întreaga lume, care poate că inițial nu m-aș fi gândit că vor avea o conexiune cu o astfel de poveste. Așa că faptul că filmul a rezonat cu un public atât de diverse din întreaga lume continuă să mă surprindă. Și cred că filmul încă vorbește oamenilor.