În acest interviu cu actrița Catrinel Dumitrescu, am explorat începuturile sale în actorie și primele ei experiențe pe scenă. Am discutat despre perspectiva ei asupra teatrului și filmului, atât din postura de actriță cât și din postura de spectator. Catrinel ne-a dezvăluit opinii sincere subliniind importanța curajului.
Mara Iulia: Cum vă simțiți primind premiul de excelență în cadrul festivalului TIFF?
Catrinel Dumitrescu: Mă simt onorată, deși nu mă simt în largul meu. Am o psihologie de elevă și o timiditate pe care o port cu mine ca pe o povară grea, până aflu despre ce este vorba și până înțeleg ce trebuie să spun și să fac. Când nu găsesc cuvântul potrivit, înseamnă că gândul nu este limpede. Am venit cu foarte mari emoții, mai multe emoții decât cuvinte, chiar și acum când vorbesc, pentru că premiul este onorant. Este o bucurie că ceea ce ai făcut o viață întreagă nu a fost degeaba. Chiar dacă nu crezi că ce ai făcut merită un premiu de excelență, vreau să fiu sinceră și să recunosc că mă simt foarte bine, într-un cuvânt, este tămăduitor. Să intru în contact cu o lume tânără, plină de speranțe, vise și bucurie, este revigorant. Cred că despre asta este vorba, asta presupune meseria noastră. Am văzut un film franțuzesc, „Actorii”, în care un actor se întreabă de ce mor actorii. Răspunsul este de neiubire. Faptul că o întâmplare ca aceasta nu te lasă să mori, nu doar fizic, ci și sufletește, este mare lucru. Când te îndepărtezi de ulițele pline de larmă ale vieții active, este ca o gură de aer proaspăt, cum era în pandemie, când ți se lua demnitatea de a munci și scopul vieții.
M.I.: Care este un moment memorabil din cariera dumneavoastră până acum?
C.D.: A alege înseamnă a renunța la celelalte opțiuni. Sigur, poate fi un moment de început, de răscruce, de îndoială, de bucurie sau de abandon, pentru că toate acestea sunt firești. Am trecut, slavă Domnului, prin toate aceste stări de-a lungul vieții mele, dar fiecare dintre ele m-au ajutat să merg mai departe în această meserie, deoarece toți vrem să fim cineva sau ceva. Puteam să îmi doresc să fac această meserie, dar poate nu aveam resursele necesare. Totuși, când am întâlnit un om care mi-a dat curajul, și nu tupeul, de a mă duce și de a ști să mă bucur de ceea ce fac, în ciuda chinului, am realizat că bucuria acestei meserii te vindecă de truda ei. Atunci, toată truda care pare grea devine o bucurie.
Catrinel Dumitrescu: ,,Este o bucurie că ceea ce ai făcut o viață întreagă nu a fost degeaba. Să intru în contact cu o lume tânără, plină de speranțe, vise și bucurie, este revigorant.”Momentul de început pot să-l numesc întâlnirea cu regizorul Alexandru Tocilescu. Eram elevă la liceu. El a montat un spectacol în orașul în care m-am născut, la Brăila, la Teatrul „Maria Filotti”, cu un text de Strindberg, un basm. Avea nevoie pentru rolul principal de o fată de 16 ani, iar conjunctura a fost că eu eram la un cerc de teatru și m-a luat. Am avut șansa să fac primii pași alături de actori profesioniști, pe o scenă profesionistă, într-un spectacol din anii 1973-74, cu muzică rock, pe scenă cu Nicu Alifantis care cânta live, versuri de Dimov. Era ceva aparte, nu era încă un spectacol ci un spectacol. La 16 ani, să ai poza pe revista Teatru mi-a dat curajul să merg mai departe și așa am ajuns să dau la teatru, unde am intrat din prima, fără să fiu eu cu ceva mai specială, dar am avut mai mult curaj și, cum se spune, norocul atrage noroc. Am nimerit la o clasă extraordinară, cu un profesor extraordinar, Octavian Cotescu. Exercițiul libertății pe care l-am deprins l-am continuat cu libertatea gândului și curajul de a mă arunca într-o nouă provocare, după ce totuși am gândit-o bine și mi-am asumat-o, având un mod de a vedea lucrurile, de a fi curios, de a cunoaște, de a citi. Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe cei care cred că e ușor să fii actor. E nevoie să spui un text pe dinafară, dar scris de cineva din interior. Nu e așa. Cine se încumetă la asta trebuie să știe că este de muncă. Dar, dacă te implici și arzi pentru asta, satisfacțiile sunt pe măsură. Dacă vrei să o faci doar pentru figură și să creezi momente instagramabile, mai bine lasă-o.
Trebuie să îți dorești cu adevărat. Dacă nu ai ceva de spus, mai bine nu o face. Eu iubesc tinerii și mă bucur când descopăr că ard pentru ceva și că îi interesează cu adevărat ceva, nu doar să își pună viața pe tarabă. Dar așa e de când e lumea lume, oamenii sunt de toate felurile.
M.I.: Care a fost cel mai provocator rol pe care l-ați interpretat și de ce?
C.D.: În primul rand, nu o consider o carieră. Un concurs de împrejurări favorabile sau întâmplări dirijate de undeva, de noroc. Am avut șansa să stau și să muncesc în preajma unor oameni generoși și plini de spirit liber, care m-au ajutat să rezist și să îmi exersez libertatea interioară prin această meserie. În al doilea rând, nu fac clasificări; tot ce am făcut, am făcut cât am putut de bine. Nu am realizat fapte mari, dar am făcut fapte bune, atât cât am putut. Dacă ar fi să vorbesc despre fiecare rol, aș spune că în fiecare personaj este câte puțin din sufletul meu. Este ca și cum aș avea o mulțime de copii și nu aș putea spune pe care îl iubesc mai mult. Aș spune că pe următorul. Nu dau răspunsuri doar de dragul de a răspunde; sunt așa cum sunt și nu vreau să par altfel.
M.I.: Ce impact credeți că are teatrul și filmul asupra societății?
C.D.: Este o întrebare foarte amplă. Eu pot să privesc doar în mod subiectiv, pentru că iubesc meseria asta. Chiar și când nu sunt eu implicată. Arta este limpede, și unde văd limpezime, acolo mă găsesc. Teatrul și filmul sunt ca o ușă deschisă spre un tărâm al minții și al inimii. Nu știu ce traseu a avut, dar știu că tot ce este frumos mă îmbrățișează și îmi oferă uimiri ale minții. Mi se pare că a fost, este și va fi întotdeauna interesant. Se schimbă societatea, viața, dar oamenii rămân aceiași. Cred că este bine atâta timp cât se face cu tot sufletul.
M.I.: Care este aspectul preferat al lumii artei pentru dumneavoastră?
C.D.: Partea mea preferată este momentul când cineva are încredere în mine și mă solicită, mă privește cu interes. În momentul în care cred într-un proiect și știu că îmi va da de furcă, bineînțeles. Înainte de acest moment, nu știu cât de preferat este pentru că nu îmi place să mă ofer sau să spun „nu ai nevoie și de mine?”. Pot spune că prefer calitatea în detrimentul cantității, mă feresc de aparențe și superficialitate.
M.I.: Care a fost cea mai mare provocare pe care ați întâmpinat-o în cariera dumneavoastră și cum ați depășit-o?
C.D.: Aici atingi un punct foarte sensibil, pentru că nu vreau să mă plâng sau să am resentimente, dar am ajuns la concluzia că este momentul să mă împac cu conștiința mea, cu sufletul meu și cu dorințele mele. Îmi permit luxul să fiu fragilă, să fiu bătrână, să fiu umană; dorințele mele sunt foarte pașnice. Singura mea dorință ar fi să fie un lucru foarte temeinic și să simt încrederea de partea cealaltă. Atunci aș uita toate tristețile mele și dorințele de abandon, dar nu o să abandonez niciodată postura de spectator.
Nu am avut niciodată dorințe să fiu cineva, ci am vrut să fac ceva. Iar dacă s-a întâmplat, meritul este al contextului, al muncii și, nu în ultimul rând, al publicului. Vreau să spun că acest premiu echivalează cu un moment dintr-o zi în care sunt tristă, supărată sau mă simt nedreptățită, și cineva mă oprește pe stradă și îmi cere o îmbrățișare, îmi spune că m-a văzut aseară sau îmi mulțumește, sau doar îmi oferă un zâmbet. Acestea sunt premiile pe care le primesc aproape zilnic, pentru că ies zilnic afară, am un cățel și sunt obligată să ies și să intru în contact cu oamenii.
M.I.: Unde puteți fi văzută în prezent?
C.D.: Până pe la sfârșitul anului, mai am câteva spectacole la Nottara, spectacole mai vechi, și cam atât. Îmi va expira contractul la finalul anului pentru că am ieșit la pensie. Dar, probabil, dacă nu mai sunt utilă, voi fi în parc cu cățeii, în sala de cinematograf, în sălile de spectacol. Să mă țină Dumnezeu cu simțul umorului și să mă bucur de realizările altora, mai îndrăzneți și mai bine pregătiți pentru ziua de astăzi.