Ce criterii ai avut în vedere atunci când ai selectat filmele pentru această secțiune a festivalului? Ce le unește, dincolo de genurile horror, thriller sau fantasy?
Pentru mine e esențial să aleg filme care mă fascinează și ale căror personaje rămân cu mine mult timp după vizionare, iar selecția de anul acesta cred că a reușit foarte bine acest lucru. Toate poveștile au personaje feminine puternice și teme foarte recognoscibile – probleme care rezonează cu viața de zi cu zi. De exemplu, în Sister Midnight, protagonista este o femeie complexă, care navighează prin provocări personale și sociale într-un mod vulnerabil, dar plin de forță. The Ugly Stepsister subminează convențiile clasice ale basmelor concentrându-se pe un personaj feminin care se confruntă cu prejudecățile și procesul de acceptare de sine. Noise prezintă o femeie care se luptă cu anxietățile vieții urbane și cu izolarea, portretizând reziliența în fața unor lupte invizibile.
Vedem o diversitate geografică remarcabilă în selecție – de la Coreea de Sud la Irlanda, Belgia, Spania sau țările nordice. Cum contribuie perspectivele culturale diferite la felul în care este construită frica sau tensiunea în aceste filme?
Contextul cultural diferit conturează nu doar temele, ci și impactul emoțional al fantasticului. De exemplu, cinemaul sud-coreean construiește adesea tensiunea prin critică socială – frica izvorăște din conflicte profund umane precum inegalitatea, presiunea familială sau ambiguitatea morală. Ceea ce găsesc deosebit de frapant este tonul calm al acestor povești: pot fi surprinzător de crude și mult mai zguduitoare decât te-ai aștepta, lăsând o impresie de durată, tulburătoare. Filmele nordice evocă adesea neliniștea prin atmosferă și izolare, inspirându-se din peisajele vaste și neiertătoare. Producțiile irlandeze sau spaniole integrează folclorul și superstiția, conectând fantasticul cu tradiții seculare care încă par neliniștitor de actuale. În schimb, cinemaul belgian înclină spre elemente de true crime, îmbinând realismul cu straniul într-un mod care face ca fantasticul să pară deranjant de apropiat de realitate. Dacă ar fi să aleg, perspectiva sud-coreeană mi se pare cea mai captivantă în acest moment. Modul în care cineaștii coreeni îmbină elementele de gen cu comentariul social produce narațiuni stratificate, unde frica nu e doar externă – e înrădăcinată în structurile vieții cotidiene. Este atât imediată, cât și universală.
Ce le-ai spune spectatorilor care poate nu sunt mari fani ai genului horror, dar sunt curioși?
Le-aș recomanda să înceapă cu Sister Midnight, o coproducție India–Suedia–Marea Britanie. Este ceva ce probabil nu ați mai văzut – un film extrem de captivant și impresionant din punct de vedere vizual, cu o cinematografie de cel mai înalt nivel care te atrage complet. Dacă sunteți interesați de true crime și vă plac podcasturile pe această temă, atunci Maldoror ar fi alegerea perfectă. Îmbină elemente de horror cu realități întunecate într-un mod care e atât captivant, cât și profund provocator.
Care dintre filmele din această ediție te-a surprins cel mai mult și de ce?
Toate cele șapte filme din secțiunea de anul acesta m-au surprins cu adevărat în felul lor – exact de aceea au fost selectate. Fiecare a reușit să se distingă și să-mi răstoarne așteptările într-un mod diferit, dar cred că Maldoror va genera în mod special multe discuții după festival.
Unele filme din selecție folosesc genul horror pentru a comenta probleme sociale. Cât de important este pentru tine ca filmele să aibă și o componentă simbolică sau critică?
Acea dimensiune simbolică sau critică este ceea ce ridică aceste filme dincolo de simpla distracție. Cinemaul de gen are o putere unică de a aborda teme sociale într-un mod imediat, emoțional și provocator. În selecția Full Moon din acest an, cred că fiecare film demonstrează acest potențial: A Whale oferă o perspectivă suprarealistă asupra izolării și deconectării, The Home reflectă asupra grijii și neglijenței în societate, Frewaka aduce în prim-plan întrebări despre vină și tradiție, Maldoror explorează întunericul din natura umană, Sister Midnight vorbește despre marginalizare, The Ugly Stepsister răstoarnă poveștile familiare pentru a confrunta prejudecățile, iar Noise surprinde anxietățile vieții urbane moderne.
Cum a evoluat genul horror în ultimii ani? Se remarcă noi tendințe în stiluri sau subiecte?
Genul a evoluat semnificativ, extinzându-se mult dincolo de sperieturile tradiționale sau poveștile cu monștri. Observăm un accent tot mai mare pe profunzimea psihologică, critica socială și amestecul între genuri. Din punct de vedere stilistic, există o tendință clară spre narațiuni atmosferice și de tip slow-burn, în care tensiunea se acumulează subtil, în loc să se bazeze pe șocuri imediate. În același timp, unii regizori experimentează îndrăzneț cu vizualul și structura narativă (A Whale), creând filme care sfidează convențiile (Sister Midnight). O altă tendință emergentă este diversificarea globală a vocilor din horror – povești din culturi diferite aduc perspective proaspete și mitologii noi (Freewaka), îmbogățind genul cu o paletă mai largă de temeri și anxietăți.
De ce crezi că publicul continuă să fie fascinat de povești supranaturale sau macabre? Ce ne oferă ele pe lângă senzații tari?
Cred că filmele de gen sunt adesea printre primele – alături de documentare – care abordează probleme urgente și relevante, oferindu-ne perspective noi asupra lumii din jur. Ne permit să reflectăm asupra fricilor, speranțelor și incertitudinilor noastre prin prisma fantasticului. În același timp, ne oferă și acea doză de adrenalină – e o eliberare, un pic ca atunci când te dai într-un rollercoaster. Momentul de tensiune urmat de ușurare ne lasă să trăim frica într-un spațiu sigur și, pentru o clipă, să evadăm din rutina cotidiană.