Regizorul Andrei Ujică va fi premiat în cadrul TIFF.24 cu Premiul de Excelență pentru contribuția sa la documentarul românesc de arhivă. Într-un interviu pentru AperiTIFF, cineastul a povestit despre folosirea AI-ului în filmele sale, cel mai recent film al său, dar și posibile proiecte viitoare.
Ați spus într-un interviu “If you want to film time, you must wait for time to become film”. A fost acesta cazul pentru TWST – Things We Said Today – ați așteptat să transforme timpul imaginile de arhivă în film?
În general, filmele mele se învârt în jurul fascinației pe care o am pentru imaginea filmată, în calitatea ei de conservă de timp. Și atunci, în funcție de momentul istoric care mă interesează, încerc să găsesc toate conservele de timp, de imagini filmate relevante despre momentul respectiv. Aici, pentru prima oară, în TWST, am vrut să am și intervenții, lucruri pe care nu le-aș fi acceptat cu un film înainte: aici, naratorul se poate întoarce în timp, poate interveni creativ în fragmentul de timp istoric care îi folosește lui în povestea lui – fără să trădeze spiritul momentului sau corectitudinea istorică. Pentru prima oară, intervenția în imagine a subliniat ceea ce face, de fapt, romancierul istoric, care se diferențiază de omul de știință datorită unor mici intervenții care fac narațiunea mai plauzibilă. Asta am făcut și eu.
Vorbind de aceste intervenții, când și cum ați decis să includeți animațiile lui Yann Kebbi în TWST?
Destul de târziu, să fiu sincer, în 2022, proiectul începând în 2012. Ideea inițială era mai simplă, filmul era gândit pentru un public mai larg. Eu voiam să filmez cu green screen – actori adevărați în carne și oase, care să fie inserați în imaginea documentarului. Și voiam să arătăm o jumătate din concert, dar nu s-a putut, din pricina drepturilor [de autor]. Imaginele pe care le vezi de la concert sunt, de fapt, imagini făcute cu AI. Pentru că nu ne-au dat imagine de arhivă cu concertul, am fost obligat să rescriu scenariul, astfel că am ajuns să adaug animațiile.
De unde a venit ideea să vă reîntoarceți la povestirea dumneavoastră scrisă în 1972, Isabella, The Friend of the Butterflies, și să o includeți în TWST, pentru a construi narațiunea dintre Geoffrey și Judith?
N-a fost greu. În primul rând, e povestirea din perioada aceea a adolescenței care-mi place, și acum, cel mai mult. Am scris povestirea asta când am intrat în clasa a XII-a, în 1980, anul în care am dat bacalaureatul. O scrisesem după ce ascultasem, vreo două săptămâni la rând, The White Album al Beatleșilor, pe repeat.
Cum creează TWST sentimentul de nostalgie pentru generațiile care nu au prins Beatlemania?
[Paul] McCartney a spus într-un interviu că [Things We Said Today] e un cântec despre o „nostalgie viitoare”. Și mie mi-a plăcut asta enorm. Ideea că poți avea, în timp real, conștiința faptului că vei fi nostalgic. Asta mi se pare cheia cea mai subtilă posibilă pentru a înțelege o epocă – mai ales una care a produs o revoluție muzicală. Ei știau deja, atunci, că momentul pe care-l trăiau urma să devină nostalgic. Și tu, ca martor al acelei epoci, te întorci azi acolo, înapoi, ca să retrăiești acel moment – cu conștiința că, într-o zi, vei avea vârsta de acum și o să ai nostalgia asta.
Cu ocazia lui TWST, cum credeți că a evoluat relația dumneavoastră cu materialele de arhivă?
Pe drumul pe care l-am luat de la Videograme dintr-o Revoluție și până acum, [relația cu materialele de arhivă] a ajuns la un sfârșit. Mai am două proiecte în cap, după care pot să zic că termin cu filmul de arhivă de tot. Următorul proiect va fi legat de istoria fotbalului, un fel de eseu memorialistic.
Cum ar veni, ați avut, de la început, un fel de listă cu ce v-ați dorit să faceți cu materialele de arhivă, pe care le-ați bifat, iar acum ați ajuns la un final?
Da. Filmul cu fotbalul va fi un pandant cu TWST, despre nostalgie viitoare și trecut. Și pentru un al doilea proiect, vreau să mă întorc la secolul XIX, să fac un film de imagini numai din secolul XIX, dintre 1895 și 1900. Acolo, nu știu, e prea departe, s-ar putea ca acolo să lucrez mai mult cu AI. Nu știu cum o să fie, lucrurile se schimbă atât de repede. Dumnezeu știe ce-ți oferă AI-ul peste patru ani sau cinci ani când o să ajungi acolo.
Apropo de AI, cum credeți că se adaptează TWST, dar și filmul de arhivă în general, în această epocă a deep fake-urilor și a inteligenței artificiale care poate, mai nou, să creeze filme cap-coadă?
AI-ul nu este decât o explozie a arhivei! AI-ul nu-ți creează decât alte imagini de arhivă combinate între ele. TWST poate fi văzut și ca un precursor al noului film de ficțiune cu disponibilități AI. TWST e mai mult o ficțiune decât un documentar. Tipul ăsta de fuziune, de multistraturi și de aproape imposibilitate de decelare între factual și ficțional, între lucrurile acelea – asta este ceea ce va introduce, în primul rând, AI-ul.
Credeți că vor avea de suferit materialele autentice de arhivă din cauza AI-ul?
Depinde de cum o să fie tratate. Ele nu vor fi înlocuite; imaginile autentice vor da forța emoțională momentului istoric mai tare, care lipsesc, care vor fi făcute să armonizeze cu astea, va fi o inflație și o explozie arhivelor, aia spun, că și imaginile AI care sunt produse nu sunt altceva decât imagini sintetice de arhivă, că nu le-a format cineva nou, ci sunt imagini sintetice de arhivă, re-coordinate, re-formulate.
Dar atunci va fi filmul de arhivă un loc al adevărului sau al manipulării?
Nu mai mult decât noi ne tot închipuim că suntem noi în adevăr. Așa cum s-a spus multă vreme și despre fotografie și film că trădează realitatea.
Deci nu vă sperie această accelerare a AI-ului și a manipulării sale?
Nu! Ne comportăm de parcă am avea de-a face numai cu mass media care nu ne minte niciodată Mai ales acum, s-au radicalizat fronturile ideologice în ultimii ani; avem presă de propagandă, și pe o parte, și pe alta. Presa realmente neutră și obiectivă a dispărut! Avem propagandă de stânga și propagandă de dreapta și aberații populiste.