Orchestra Operei Naționale Cluj-Napoca și Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, sub bagheta dirijorului Ernst van Tiel, vor acompania proiecția legendarului film regizat de Milos Forman, care ne invită să reflectăm la întâlnirea letală dintre geniu și gelozie, într-un cine-concert de neratat.
Să spunem din capul locului, cu toată rezerva pe care e firesc s-o avem în lumea profund subiectivă a manifestărilor artistice: Amadeus este o capodoperă. Argumente pentru a susține acest lucru sunt nenumărate, pornind de la măiestria producției și până la versatilitatea unui regizor care, fiind cenzurat în Cehoslovacia natală și nevoit să fugă peste ocean, a învățat pe propria piele că libertatea expresiei are un preț.
Și totuși, ce ne captivează dincolo de cuvinte la acest film? De ce ne întoarcem constant la el, încercând să găsim formula optimă pentru a-l arăta pe marele ecran și căutând să-l aducem cât mai mult în prezent, să-l trăim ca pe o realitate, așa cum promite evenimentul de astăzi? Căutând să răspundem la întrebările de mai sus, alegerea scenaristului Peter Shaffer de a construi narațiunea filmului în jurul lui Antonio Salieri, compozitorul mediocru care își vede statutul spulberat de sclipitorul Mozart, este unul dintre argumentele cele mai solide.
Tensiunea care se naște din faptul că privim totul prin ochii lui Salieri ne încearcă limitele duplicității: dorim ca opera lui Mozart să se bucure de atenția meritată, iar mult prea tânărul compozitor austriac de statutul aferent și, în același timp, nutrim în secret speranța că urzeala lui Salieri va da roade, că va reuși să-și înlăture rivalul care i-a dezvăluit într-o clipită cât de relative sunt perseverența, răbdarea și credința într-un Dumnezeu atotputernic.
Suntem puși față în față cu noi înșine: recunoaștem în propria persoană toți micii Mozart și Salieri în care ne-am transformat de-a lungul vieții. Recunoaștem lupta de afirmare și sfidare a oricărei împotriviri, dar și propria reticență în fața cuiva care ne amenință statutul, ba chiar intriga pe care, conștient sau nu, am țesut-o ca să îngreunăm drumul acelei persoane. Pe scurt, cu toții am fost și sclipitori, și geloși, pregătiți să facem rău vreunui rival imaginar. Amadeus ne întoarce pe noi împotriva noastră și dezvăluie dublul standard cu care operăm în viață.
Deși filmul devine rapid meditație implicită asupra mediului artistic, unde instinctul creator și cel distrugător se întâlnesc adesea în spiritul unui singur om, nimic nu l-a împiedicat să câștige opt premii Oscar și să devină un reper al cinematografiei universale. Și asta tocmai pentru că, sub poleiala vremurilor aparent îndepărtate ale Habsburgilor și cu libertatea de a fi văzut ca un simplu produs al imaginației, ne forțează să privim în oglinda propriei ipocrizii.
Fără cinema, n-am putea să dăm jos peruca de pe capul răului și să recunoaștem discursul unor mici sau mari Salieri contemporani.