Peste o lună va fi ceremonia de decernare a Premiilor Oscar. Pentru prima dată în istorie, un film românesc a fost nominalizat la două dintre categorii. Este vorba despre documentarul lui Alexander Nanau, Colectiv. Am vorbit cu producătoarea Bianca Oana despre această meserie, despre drumul pînă aici și provocări.
Numele tău ca producător apare pe genericul a două filme atipice și curajoase, unul premiat cu un Urs de Aur și pentru debut la Berlin și Colectiv, care are două nominalizări la Oscar. Ce vezi cînd te uiți în spate? Cum a fost drumul, povestea, pînă aici?
Am început să lucrez în producție din școală, la filmele colegilor de la regie (Barna Nemethi, Vlad Feneșan și Ivana Mladenovic). Cu Ivana am continuat relația și în afara școlii, cu primul documentar de lungmetraj pentru amîndouă, Turn Off the Lights. Ivana fusese invitată de Daniel Mitulescu inițial pentru a face un making of la workshop-urile de actorie ale lui Florin Șerban din penitenciar, menite pentru castingul filmului său Eu când vreau să fluier, fluier. Doar că Ivana nu e genul de artist care să facă doar un making of, așa că a descoperit acolo un subiect de film, pe care frații Mitulescu au invitat-o să îl dezvolte sub umbrela Strada Film. Ivana mi-a propus să scriu și să lucrez cu ea pe producție. Așa am ajuns să lucrez timp de cîțiva ani la Strada Film și să învăț primele lucruri despre producție și co-producții internaționale.
În 2010, l-am cunoscut pe Valeriu Nicolae care pe vremea aceea lucra în Ferentari cu ONG-ul Policy Center for Roma and Minorities. Valeriu m-a invitat să vizitez cartierul în ideea de a dezvolta un film pentru a ajuta zona. Am aplicat pentru finanțare de dezvoltare și ulterior am decis că cel mai util pentru comunitate este să facem un proiect de film documentar acolo. După un research alături de producătorii de la Strada Film, l-am cunoscut pe Alexander. Îmi amintesc și acum cît de clar și concis vorbea și cît de deschisă a fost discuția. Așa am ajuns să facem Toto și surorile lui, unde eu am fost producătoare executivă. După Toto… m-a sunat Monica Gorgan să îmi povestească despre filmul Adinei, cu care de altfel fusesem în școală, ea mai mare cu cîțiva ani decît mine.
Touch Me Not a fost un carusel de emoții și de salturi profesionale importante, pentru care sînt foarte recunoscătoare. Imediat după ce am terminat filmarea principală la TMN m-a sunat Alex să-mi spună despre noul proiect pe care îl dezvolta deja de șase luni. Am mers să văd primele materiale și impactul lor a fost atît de puternic încît am știut că trebuie să mă implic în proiect. A fost complicat să balansez aceste două proiecte în paralel, mai ales din punct de vedere timp și spațiu emoțional. Însă și Adina și Alex sînt doi cineaști complecși, care sînt în același timp și proprii lor producători și știu foarte bine ce își doresc. Sînt privilegiată că am putut să lucrez și să cresc alături de ei.
Ce te-a făcut să intri în proiectele astea?
E foarte greu să pun degetul pe un singur lucru. Pentru mine e foarte importantă relația pe care o am cu regizorul/regizoarea. Personalitatea lor și inteligența lor emoțională e unul din primele lucruri care mă atrag într-un proiect. Apoi, evident miza filmului. Faptul că simt că e ceva uman valoros în propunerea filmului, care poate schimba percepții, în primul rînd propriile mele percepții, iar apoi pe cele ale publicului.
Cît te-a ajutat background-ul de scenaristă în meseria de producător?
Nu știu dacă aș spune neapărat scenaristă, cît minte creativă. Acum privesc scenaristica ca pe un set de reguli prăfuite, sau mai degrabă ca pe un template/o matriță care se schimbă atît de mult pînă la finalul procesului, încît știu că nu trebuie să te bazezi integral pe ea. Cel mai mult m-a ajutat să văd filme și să consum cît mai multă artă (de la muzică, la artă vizuală, la performance). Cred că producătorii au o latură creativă care trebuie hrănită constant nu doar din filmele pe care le fac și că asta ajută enorm atunci cînd relaționează cu regizorii, pentru a înțelege procesul lor artistic și pentru a putea să le susțină demersul.
De ce are nevoie un producător care nu lucrează pentru producții cuminți, ci din contră, are de-a face cu regizori care experimentează, forțează limitele?
Hmmm. Nu m-am gîndit niciodată în termeni de producții cuminți și producții obraznice. La prima mînă, aș zice că oricine are nevoie de o minte deschisă, de blîndețe față de sine și față de ceilalți și de o convingere de nestrămutat în ceea ce face. Pentru mine ca producătoare e foarte important să pot să „văd” filmul de la început. Să proiectez în timp și spațiu ideea incipientă și să fac tot posibilul să nu ne abatem de la acel principiu care ne ghidează, adică de la viziunea artistică. Să lucrezi cu potențialul filmului, chiar dacă sînt numeroase obstacole pe drum.
Ce a însemnat facerea documentarului Colectiv și încărcătura emoțională a subiectului?
Pentru mine colectiv a fost o continuă lecție de viață. Filmul nu este o cronică, o relatare pur și simplu. Procesul conține anii de lucru ai unei întregi echipe, emoțiile lor raportate la poveste și propriile lor experiențe. Cred că e aproape imposibil să nu fii atins de experiența lucrului la un astfel de proiect, în special cînd e vorba de un proces artistic observațional, ca cel al lui Alexander. Care presupune o dedicare continuă și o disciplină riguroasă.
Ce ai învățat din proiectele astea?
Asta e o întrebare cu răspuns de minim 20000 de caractere 🙂 O să răspund foarte scurt. Am învățat mai mult din proiectele astea decît din toți anii de școală. Și, în primul rînd, am învățat multe lucruri despre mine însămi. Despre limitele și capacitățile mele, despre ce preconcepții am și ce pot să îmbunătățesc la mine pe plan personal și profesional. Am mai învățat și mult drept, excel și contabilitate, care nu erau neapărat pe lista mea de priorități cînd mi-am imaginat o carieră în cinema, dar pe care am ajuns să le apreciez și să le integrez.
Cum ai descrie rolul producătorului, dacă ne-am imagina că echipa unui film e o familie?
E drăguț că mă întrebi asta, pentru că lucrăm cu Adina foarte mult cu o tehnică de terapie care se numește constelații familiale, în care un grup de străini iau rolul membrilor familiei tale și te ajută să revizitezi anumite evenimente din istoricul familial dintr-o nouă perspectivă.
Cred că producătorul e mai degrabă ca cei din constelațiile familiale. Un străin care ia rolul de care e nevoie în momentul respectiv, bazat pe indicațiile date, și care trăiește în felul său propriu la o intensitate la fel de mare cu cel a cărui familie o joacă.
Colectiv a devenit un policier jurnalistic care investighează un sistem, o tragedie, cum ți-ai imaginat documentarul în faza de proiect?
Mi-a fost ușor să îmi imaginez filmul pentru că deja cînd am venit eu în proiect Alex filmase o parte din material și puteam deja să întrevăd, cunoscîndu-l și pe el, marele potențial al poveștii.
Mi l-am imaginat ca pe un film la fel de mare și de puternic ca All the President‘s Men sau Spotlight.
Cum ar putea să fie viața ta cu un Oscar?
Nu am idee. Prefer să mă concentrez pe ce urmează să fac în continuare. Premiile sînt o recunoaștere incredibilă a muncii unei întregi echipe iar pentru mine important a fost traseul pînă aici.