”Noi împotriva noastră” e genul de documentar pe care n-ai cum să-l uiți. Vorbește despre vulnerabilitate, boală, relații de familie, memorie și, mai ales, recuperare, în cel mai uman mod posibil. Din asta îi vine și forța și sensibilitatea. Filmul e spațiul în care tatăl și fiica se regăsesc. Cu prezentul și trecutul lor. Cu schizofrenia de care suferă el, cu amintirile lor comune și spațiile goale, de care nimeni nu s-a ocupat până atunci. Am vorbit cu Andra Tarara despre acest film și ce a însemnat el artistic și personal.
Cum ți-ai imaginat că va fi demersul tău de a face lumină în povestea întunecată a relației cu tatăl tău și a bolii lui și unde ai ajuns, de fapt, cu documentarul ”Noi împotriva noastră”?
Îmi propusesem să merg acasă și să fac un film despre film. Despre pasiunea comună a mea și a tatălui meu. El a făcut stagiul militar în anii ’80 la Studioul Cinematografic al Armatei din București. L-a fascinat total ce a descoperit acolo, lucrând atât ca fotograf și luminist, dar mai ales în post-producție, în laboratorul de filmări combinate (ca să înțeleagă toată lumea ce înseamnă asta, tata mi-a spus foarte frumos când a văzut Noi împotriva noastră: „dacă filmul ăsta ar fi fost făcut pe peliculă, eu aș fi asamblat split screen-ul”).
Povestea asta apare detaliată în film, însă povestesc foarte pe scurt și aici: tata nu a putut continua pe drumul ăsta, s-a întors la Giurgiu și a continuat să filmeze și să facă fotografii acasă, în familie. A făcut asta toată copilăria mea, rezultând într-o arhivă foarte bogată de fotografii (diapozitive, filme negative, printuri) și video (casete VHS).
De-aici a pornit demersul ăsta. Tocmai ce terminam Facultatea de Film (UNATC), când am regăsit arhiva lui și mi-a deschis o serie de întrebări despre de ce fac eu film; ce legătură am cu povestea asta; de ce nu mai filmează tata; ce alte moşteniri de familie, pe care n-am vrut să le văd până acum, lucrează de fapt în mine și mă influenţează în ceea ce fac.
Filmul e în continuare despre asta și răspunde întrebărilor mele de pornire, dar mergând mult mai departe, cred. A devenit și un film care reflectă experiența unui diagnostic psihiatric atât din perspectiva tatălui care se confruntă cu el, cât și din perspectiva fiicei care a crescut alături, arătând astfel felul în care boala a afectat atât viața individului cât și a familiei, în moduri diferite. Și, mai mult, boala nu este discutată doar în report cu acest univers intim, cât și în interacțiune cu sistemul medical și social.
Vorbeai despre costurile emoționale mari în cazul acestui film care te-a expus și te-a vulnerabilizat mult. În același timp, tot de acolo vine forța și onestitatea lui. Cu s-au împăcat ele în cazul tău? Și cât de greu ți-a fost să-l duci la capăt?
Și eu cred că forța vine din vulnerabilitate (și în filmul ăsta, dar și în general) și îți mulțumesc că ai adus asta în discuție.
Au fost tot felul de îndoieli și dificultăți de-a lungul timpului, în ăștia patru ani, desfășurate în toate etapele – de la preproducție, la întâlnirile cu publicul – și, sigur, interferând foarte mult cu viața personală. Probabil că de-aici au venit cele mai mari dileme, cum și era de așteptat. Am făcut un joc constant între detașare și implicare, între jonglat cu diferite tensiuni din familie, structurat un film funcțional și adus în fața publicului o reprezentare justă în ceea ce privește suferința psihică.
Nu cred că aș fi terminat și scos în public filmul dacă nu ar fi devenit atât de important și pentru tata. Sau poate că l-aș fi scos, dar ar fi fost o greșeală. Mă bucur mult că am reușit să conduc procesul ăsta într-un mod foarte în acord cu tata, având discuții, arătându-i drafturi, descoperind ce îl interesează și pe el și care-i sunt mizele în raport cu filmul. Pentru mine asta e cu adevărat o mare reușită și cred că înseamnă mult și uman și artistic. Și a dat foarte multă forță procesului: când nu mai voiam eu, voia tata.
Și-apoi am crezut amândoi foarte tare că vulnerabilitatea noastră îi poate ajuta într-un fel pe alții. Asta ne-a motivat mult. Știam deja că facem ceva important pentru noi, dar cred că abia când am început să ne dăm seama că ar putea fi important și pentru alți oameni a început să capete sens să finisăm filmul și să-l scoatem în lume.
Și pe lângă asta, am avut parte de foarte multă susținere. Am avut o întreagă echipă de susținători care au mediat relația între Andra fiica și Andra regizoarea, relația cu tata sau cu bunicii, au văzut de nenumărate ori drafturi nesfârșite, au fost blânzi și disponibili, au avut răbdare la telefoane, mailuri, mesaje, plânsete nocturne. Cred că sunt foarte norocoasă că sunt înconjurată de oamenii ăștia.
Ce ai zice acum despre memorie, despre amintire? Despre felul în care “se trafichează” ele în mintea unui copil?
Pe mine m-a înșelat mult memoria. Cred că de asta a și avut un impact atât de mare reîntâlnirea cu casetele VHS din copilărie. Nu doar că a însemnat pretextul unui film și a unei reconectări cu tata, ci și pretextul pentru o explorare personală care mi-a cam dat peste cap narațiunea autobiografică.
Îmi aminteam un tată ignorant și absent, am descoperit în imagini un tată foarte prezent. Îi judecam destul de aspru pe el și pe mama, apoi am înțeles mai bine diferite decizii pe care le-au luat de-a lungul timpului. Eram convinsă că am ajuns singură acolo unde sunt. Că am descoperit filmul singură, că am învățat tot ce știu singură etc. Am înțeles că nimic din toate astea nu e adevărat.
Dar acum stau și mă întreb dacă e vina memoriei. Tind să cred că-i mai puțin despre memorie per se și mai mult despre felul în care suntem învățați să ne raportăm la noi înșine și la lume. Foarte individualist, meritocratic, foarte prinși în capul nostru, fără să ne mai dăm seama cam pe unde suntem de fapt și, mai grav, fără să ne mai punem problema.
Ce ai aflat și nu știai când ai început să lucrezi la filmul tău?
E o întrebare complicată tocmai pentru că a fost un proces lung și formator, suprapus și peste o perioadă de maturizare inerentă vârstei. Însă probabil că răspunsul scurt ar fi: o mulțime de lucruri despre sănătatea și suferința psihică. Nu mă laud deloc cu asta, dar deși am știut mereu că tata se confruntă cu o tulburare, nu am căutat niciodată mai mult. Abia începând lucrul la film, apoi și prin proiectul derulat în jurul filmului (Noi împotriva noastră. Intervenție culturală pentru destigmatizarea bolilor psihice, co-finanțat de AFCN), am început să sap mai serios în subiect. Și, în general, așa funcționează filmul pentru mine. Mă interesează foarte mult procesul ăsta de căutare, învățare, confruntare, destabilizare a ideilor inițiale, iar filmul documentar e un context perfect pentru asta. Îți dă și-un pretext, și-un scop, și-un safe place.
Care e cel mai emoționant lucru care ți s-a spus despre film?
S-a întâmplat de multe ori ca filmul să stârnească emoții intense în oameni și să-i facă să se deschidă, să își spună propriile povești (și asta s-a văzut foarte mult în cadrul atelierelor pe care le-am făcut împreună cu psihologi și psihiatri din proiectul extins Noi împotriva noastră. Intervenție culturală pentru destigmatizarea bolilor psihice).
Au fost spectatori care mi-au spus că se confruntă la rândul lor cu suferințe psihice sau au pe cineva apropiat care trece prin asta, iar filmul i-a făcut să se simtă mai puțin singuri, mai înțeleși.
Am primit mesaje de la persoane care, după ce au văzut filmul, mi-au scris să mă întrebe unde l-ar putea revedea, căci își doresc să își ducă mama, tatăl, sora. Să îl vadă împreună și să-l folosească drept punct de pornire pentru niște discuții.
Cineva mi-a spus: „Tot timpul am crezut că tata e un om rău. După ce-am văzut filmul ăsta mă întreb dacă nu cumva e un om care are nevoie de ajutor, de fapt.”
Un medic psihiatru mi-a zis că pentru el a fost foarte semnificativă experiența de a trage cu ochiul în viața unei persoane diagnosticate cu schizofrenie, într-un context complet diferit de cel la care are acces în cabinet. Și că asta îl face să își pună probleme despre felul în care se întâmplă lucrurile în tratamentul tulburărilor psihice.
Cât a contat formarea ta de absolventă de imagine de film și masteratul în antropologie vizuală de la SNSPA?
Au fost două etape foarte diferite și foarte importante fiecare.
Pe cât de rigide simțeam uneori regulile estetice despre care tot discutam la Imagine (de aici și toată îndârjirea imediată să le ignor sau încalc), pe atât de multă libertate stilistică am căpătat de acolo. Tocmai pentru că de multe ori căutările formale duceau în afara unor formule narative clasice. Vedeam multe videoclipuri, forme non-narative sau cu narațiuni mai loose, documentar, experiment. A fost o perioadă în care m-am ciocnit din plin cu filmul (mai ales că înainte de școală nu prea avusesem mare contact; eu făceam fotografii mai mult) și mi-a plăcut enorm.
Apoi antropologia vizuală cred că m-a conturat mai puternic ca documentaristă. Am găsit acolo niște parteneri de dialog pentru toate preocupările și întrebările pe care nu prea le formulasem până atunci și am primit foarte multă susținere.
Despre Noi împotriva noastră n-aș putea spune că a fost un film foarte complicat din punct de vedere artistic. S-a cristalizat destul de rapid ca formă și structură, cumva de la sine. Din punctul ăsta de vedere, probabil că pentru mine O moarte în familia mea rămâne filmul-școală în ceea ce privește instrumentarul artistic – atunci am testat și învățat mult. Însă Noi împotriva noastră a dus dilemele etice la un nou nivel. Am putea spune că Noi împotriva noastră a fost filmul-școală în ceea ce privește etica și responsabilitatea artistică.
Văd multe documentare străine în fiecare an. Cele “adevărate”, în care regizorii își asumă povestea/subiectul pînă în subtraturile lui cele mai inconfortabile, o vei ține mereu minte. Tu cum te raportezi la documentar?
Pendulez între două poziții care nu-s complet incompatibile, dar cred că uneori sunt destul de greu de împăcat.
1. Mi se pare foarte important procesul și nu pot să nu mă întreb de fiecare dată: oare ce relație a dezvoltat documentaristul cu oamenii ăia? cum sunt reprezentați în film? care sunt intențiile? cum a lucrat cu echipa? ce a însemnat prezența lor și a camerei acolo? ce înțelege publicul despre realitatea prezentată? ce impact are difuzarea filmului asupra realității și a vieții „personajelor”?
Simt nevoia să intuiesc acolo bunele intenții și preocuparea, curiozitatea reală față de subiect, responsabilitatea față de oameni și poveștile lor, sinceritatea și transparența cineastului, chiar dacă uneori (și asta știu din practică) poate însemna ratarea unui cadru (mai) bun.
2. Doar că filmele care sunt izbutite formal, structural, narativ, pot fi mai puternice și mai de impact pentru public. Și n-o spun aici într-un sens de marketing/business, ci în ideea de a ajunge mesajul cât mai departe.
Și sigur că în cazurile cele mai fericite sunt îndeplinite ambele criterii.