Rătăcind printr-o lume răsturnată, Valdis este prins între parodie, grotesc și adevăr cu accente kitsch.
După aproape două decenii petrecute în captivitate extraterestră, Valdis se întoarce pe Pământ cu memoria recâștigată, debusolat, dar hotărât să își reia locul în societate. Dar este oare totul atât de simplu? Rasmus Merivoo revine la personajul din scurtmetrajul său, Alien – Evadarea lui Valdis (2006), într-un peisaj radical schimbat, pentru a livra publicului un cocktail exploziv de umor, absurditate și critică socială.
Structurat în 17 capitole, Alien 2 – Întoarcerea lui Valdis funcționează ca o satiră despre masculinitatea în derivă. Lumea pe care o întâlnește Valdis este guvernată de feminitate – nu într-un sens idilic, ci o inversare caricaturală a ordinii pe care o cunoștea anterior. Și ce alt filtru ar fi mai potrivit decât cel kitsch?
Fiecare scenă este un mic spectacol: de la glume cu tentă sexuală până la violență aberantă, acompaniate de muzică clasică, suprapusă peste haosul dezlănțuit. Se conturează atent o lume în care bărbații se autosabotează în orice situație. Intră în altercații lipsite de motivații, se laudă, apoi se pierd în propriile complexe. Nimic nu scapă neatins din satira lui Merivoo: nici nostalgicii virilității brute, nici adepții feminismului rigid.
Filmul nu caută subtilitate. O dinamitează. E o oglindă murdară ținută în fața societății est-europene post-tranziție, în care trauma colectivă și rușinea se transformă în grotesc, iar bărbații, pe cât își venerează masculinitatea, pe atât și-o demolează singuri.