Acid este o dramă cu adolescent și adolescență suficient de rusească, încât să fie memorabilă și suficient de onestă cât să fie excepțională.
Aleksandr Gorchilin debutează în regie la 27 de ani cu Acid, un film despre adolescență care bifează și hardcoreala emoțională și confuziile morale ale vârstei. Dar nu o face din vreun kink personal, nici din rezonuri de multiplex. Și nu-i vorba de acid în sensul stupefiant al termenului (LSD), ci de acid în sensul de substanță corozivă pe care ar fi bine să n-o ingurgiteze nimeni. Dar cineva bea niște acid. În deplină cunoștință de cauză. Să fie vorba de vinovăție sau de plictis? Ce-a motivat degustarea? Gelozia? Goana după atenție? Gorchilin își alege doi actori tineri și cam extraordinari pentru a pune în abis și gestul cu potențial suicidar și toate mecanicile emoționale fine și difuze ale unor personaje într-atât de umane în adolescența lor zbuciumată, încât sunt cifruri de carne care nu se vor descifrate de nimeni.
Onestitatea fundamentală a filmului, de-a nu pretinde că tot ce face tineretul ar trebui explicat (pentru că nu toate simțămintele adolescentine sunt explicabile, nici măcar pentru cei care fac psihologie, d-oh) este salutară, iar racordarea vizuală la școala de cinema rusă este indiscutabilă. Acid nu are vreun briz-briz stilistic, nu apelează la trucuri și tertipuri din post-producție care să faciliteze vreo cerșetorie de empatie.
O să-l rețineți pe Sasha (și pe actorul Aleksandr Kuznetsov), ca unul dintre
personajele esențiale de prin filmele ediției a 18-ea de TIFF. Cioplit când atent când furibund din cețurile adolescenței personajul ăsta, care debutează în film lăsându-și un prieten să se arunce de la etaj, este emblema tuturor lucrurilor pe care nu le înțeleg despre adolescență. Nici noi, nici adolescenții.