Adina Popescu este o autoare, jurnalistă și regizoare de film. A început să publice de la 17 ani în reviste culturale și a scris cărți pentru copii. Iulian Manuel Ghervas este realizator de filme documentare. Împreună, cei doi documentariști au realizat mai multe producții ce s-au bucurat de un circuit festivalier divers atât pe plan național, cât și pe plan internațional. Anul dragonului (2013) a fost nominalizat la Premiile Gopo pentru Cel mai bun film documentar. Cea mai nouă colaborare a lor, Vulturii din Țaga, proiectat în cadrul TIFF.22, a avut premiera mondială la Kitzbühel Film Festival și a primit Premiul pentru regie la Astra Film Festival 2022, în secțiunea România.
Cum a început colaborarea voastră în domeniul cinematografic?
Adina Popescu: Ne cunoaștem din facultate, am fost colegi de an, la Regie de film. Eu pe vremea aceea eram mult mai preocupată de jurnalism decât sunt acum, scriam reportaje pentru revista Dilema, mergeam mult pe teren și m-am apropiat într-un mod firesc de filmul documentar.
Iulian Manuel: Am făcut primul nostru film documentar în 2008, Copiii uraniului, pornind, de fapt, de la un subiect de reportaj scris de Adina în Lettre Internationale. Noi doi am fost și colegi de grupă, la facultate, așa că am început să lucrăm împreună.
De unde a pornit ideea documentarului Vulturii din Țaga?
Adina Popescu: Am participat la un meci ca spectatori, Vulturii ne-au convins, tot ce se întâmpla pe teren era foarte simpatic. Apoi l-am cunoscut și pe managerul echipei, Nelu Târnovan, și ne-am dat seama că el este într-adevăr sufletul echipei și că face totul din pasiune pură pentru fotbal. Am decis să facem acest film în primul rând pentru el și pentru această tipologie pe care o reprezintă – un om care nu renunță, transformând înfrângerile în victorii. Ne-a plăcut foarte mult și spiritul din Ardeal, ne-a făcut cineva la Sibiu un compliment, la Astra Film – filmul nostru e cel mai „ardelenesc” film pe care l-a văzut vreodată.
Iulian Manuel: Înainte de a merge la primul meci al echipei din Țaga am citit un articol din presa locală în care fotbaliștii erau ținta unor ironii dure, a unui umor un pic grosier. Ei erau deja la curent cu ce s-a scris în ziar, iar când au aflat că am vrea să-i filmăm s-au speriat teribil. Situația echipei era disperată, ne amuza și ne întrista în aceeași măsură. Am vrut să facem un film „de public”, o comedie cu accente amare și cu inserții sociale din actualitatea satului românesc. A ieșit mai mult un film de personaj, dar, în linii mari, ideea inițială s-a păstrat printre rânduri.
Cu ce a fost acest proiect diferit față de celelalte la care ați lucrat? Ce provocări noi ați întâmpinat?
Adina Popescu: Ca la orice documentar, provocarea e să te împrietenești cu oamenii, iar ei să înțeleagă ce urmărești, de fapt. De ce trebuie să-ți petreci aproape un an în comunitatea lor, de ce trebuie să filmezi fiecare meci sau scene domestice care lor nu li se par esențiale. Să-i faci să înțeleagă că nu vrei să faci o știre sau un reportaj și că nu ești de la nicio televiziune. Că, de fapt, nu ai nicio miză, e plăcerea ta să-ți petreci timpul astfel, filmându-i pe ei ore și ore, așa cum pasiunea lor e să joace fotbal.
Iulian Manuel: A fost o producție relativ ușoară în comparație cu alte filme pe care le-am făcut înainte, nici subiectul nu a fost unul foarte dificil – o poveste rurală din Transilvania, amuzantă, pentru public și am avut o echipă bună în spate, pe băieții de la We are basca, producătorii Claudiu Mitcu și Răzvan Lazarovici, iar relația cu oamenii a fost faină și atmosfera destinsă.
Cum procedați când filmați în mediul rural, pentru a menține personajele naturale în fața camerei?
Adina Popescu: Așa cum am spus, e o primă etapă în care oamenii încearcă să priceapă ce vrei de la ei. Și în care te privesc ca pe un străin, durează ceva timp până să te accepte. Mai este și ospitalitatea tipică din Ardeal, mai mult stai la mese decât filmezi, nu poți refuza, ei te văd ca pe un musafir. Cu naturalețea nu au fost probleme, în general oamenii de la țară sunt mai naturali decât, să zicem, cei cu doctorate care își creează câte o poză, un personaj artificial pe care îl prezintă în fața camerei.
Iulian Manuel: Este nevoie de un timp de acomodare și nu întotdeauna toate merg ca pe roate, dar, în general, mizezi și pe calitatea de actor a personajului. Este aproape imposibil să spui o poveste cu un personaj care nu vrea să fie filmat, care nu se simte confortabil în fața camerei. Este important și modul în care abordezi comunicarea, felul în care te apropii de oameni și îi convingi să te accepte determină și o parte din calitatea poveștii pe care urmează să o spui.
Domnul Nelu este un personaj foarte complex, interesant și totuși obscur. Cum găsiți astfel de personaje?
Adina Popescu: Tocmai asta ne-a interesat – anonimatul, fiindcă orice anonim, orice om obișnuit poate avea o poveste neobișnuită sau poate fi la un moment dat un erou în comunitatea lui. Dincolo de personaj, e și lumea satului românesc, care nu mai contează aproape pentru nimeni – o lume anonimă, la rândul ei, o lume încremenită, o lume depopulată, pentru că toată lumea pleacă, mai ales tinerii, la oraș sau în străinătate, ca să-și găsească o viață mai mai bună. Și atunci cine să mai joace fotbal în echipa satului?
Iulian Manuel: Nu găsești niciodată personajul pe care ți-l imaginezi sau așa cum ți-l imaginezi, doar să ai noroc să-l întâlnești întâmplător pe stradă ceea ce-i foarte puțin probabil. În cazul de față, noi am vrut să spunem o anumită poveste și am ales omul „din interior” care părea cel mai potrivit să fie eroul ei.
Refuzul de a renunța și ce înseamnă succesul cu adevărat sunt două dintre temele documentarului Vulturii din Țaga. Când începeți filmările la un proiect nou porniți cu o temă în gând sau așteptați să se construiască pe parcurs?
Adina Popescu: Pornim de la o idee clară, iar restul se construiește pe parcursul producției în funcție de cum evoluează lucrurile. E complicat ca la un documentar să-ți faci un plan înainte, pentru că aproape totul e imprevizibil și trebuie să te adaptezi din mers.
Iulian Manuel: Inițial am văzut în situația acestei echipe de fotbal din ultima ligă, aflată în permanență pe ultimul loc al clasamentului, o stare de fapt foarte familiară, o stare care ne definește realitatea dintr-un alt unghi și la o altă scară, apoi am înțeles că „nu-i bai, îi vreme” și am lăsat lucrurile să meargă de la sine.