După ce o perioadă joacă numai rolul antagonistului și-și simte cariera ducîndu-se de rîpă, actorul Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) hotărăște să se întîlnească, alături de dublura sa devenită șofer personal Cliff Booth (Brad Pitt), cu producătorul Marvin Schwarz (Al Pacino), care are pentru el ceea ce pare a fi o ofertă generoasă – oportunitatea de a juca eroul din nou. Doar că nu în serialele de televiziune americane cu care era acesta obișnuit, după cum află, ci în… westernuri italiene. Dar ceea ce producătorului i se pare o ofertă de nerefuzat actorului i se pare crucea de pe mormîntul carierei sale. Rick îi promite, însă, să se gîndească la propunere și, imediat cum iese din barul Musso & Frank Grill, izbucnește în lacrimi. Ironic, după o încercare de îmbărbătare din partea lui Booth, camera îndreaptă atenția privitorului spre semnul luminos al barului, sub care stă tagline-ul „Oldest in Hollywood”, și în ciuda faptului că Dalton nu e bătrîn, în acel moment se simte de parcă ar fi.
Quentin Tarantino, în spiritul protagonistului său, pare și el să se simtă la finalul carierei, însă nu din aceleași considerente. Spre deosebire de Dalton, acesta are un succes mai răsunător ca niciodată, însă după anunțarea următorului său film ca fiind ultimul, A fost odată la… Hollywood, care reușește să fie, în același timp, un film tipic lui Tarantino, dar și cel mai diferit din cariera sa, poate fi văzut (și) cu alți ochi. Scenariul de tipul what if?, care propune o istorie alternativă, îi e cunoscut acestuia (a mai utilizat conceptul și în trecut, în Ticăloși fără glorie, din 2009, în care nazismul cunoaște un alt sfîrșit decît cel real, și în Django dezlănțuit, din 2012, în care un sclav se întoarce împotriva stăpînilor lui), iar secvențele violente, exagerate care l-au consacrat sînt prezente și aici, chiar dacă în număr mai mic. Însă ceea ce-l face diferit este drumul ales pentru a ajunge la acest deznodămînt. Tarantino alege să întrețină atenția spectatorului timp de peste două ore nu dezvoltînd o poveste complexă, așa cum o face în filmele sale anterioare, ci prezentînd, într-o manieră relaxată, asemănătoare celei din filmele de artă europene (și mai ales din cele italiene de tip walkies din anii ’50), momente cotidiene, uneori banale, din viața personajelor sale. Astfel, A fost odată la… Hollywood se simte ca un road movie de atmosferă în care regizorul își face de cap invocîndu-și copilăria șaizecistă într-o manieră nostalgică, melancolică, înainte de a fi prea tîrziu și a nu mai avea șansa să o facă.
În forma sa actuală, cu trei capitole din care ultimul iese mult în evidență în raport cu primele două, filmul pare ușor dezechilibrat, iar finalului, deși romantic prin natura sa, nu-i reușește impactul voit. Rămîne însă de văzut dacă noii variante, mai lungi, pe care echipa a anunțat-o acum ceva vreme și care va fi disponibilă, cel mai probabil, anul viitor, îi va reuși un final mai puternic.