îți scriu pentru că nici anul ăsta n-am reușit să te cuprind. Anul trecut m-ai lăsat cu o întindere de tendon la picior, de cît am alergat de la o sală la alta, și cu o mare frustrare că este imposibil să văd toate filmele pe care mi le-aș dori. Ești mult prea mare, ăsta e adevărul. Cei care se plîng de TIFF-ul nostru că e aglomerat, în mod cert nu te-au văzut pe tine. Ai săli care par că nu se mai termină, pline cu lume de toate culorile și vîrstele. Publicul tău e ca orașul în care te-ai născut, la fel de divers, fără teamă de greșeli, corect, conștient, asumat. E o senzație de siguranță aici cum n-am simțit altundeva. Am ascultat oamenii din jurul meu, dragă Berlinale:
„Dacă aș fi văzut filmul ăsta când eram mic, aș fi fost poate un om mai bun acuma. Trebuie să mergeți la el!”
„Boo, este cel mai groaznic film, complet degeaba, timp pierdut!”
„N-a fost rău, dar l-am mai văzut în fiecare an aproape.”
„Nu mai vreau să merg la filme de competiție, dar trebuie să le văd pe toate pentru că, altfel, te trezești cum m-am trezit eu anul trecut că nu văzusem Touch me not din cauza subiectului. Și a luat Ursul de Aur.”
Filmul este o experiență într-un final personală și subiectivă, asta e concluzia la care am ajuns prin mai multe conversații. Așa că, ce faci atunci cînd te afli în fața unui mamut, cu mai multe filme într-o singură zi decît poate duce un om într-o săptămînă, de văzut filme non-stop? Mergi pe instinct.
Filmul acestei Berlinale a fost pentru mine The Golden Glove. Așa se numește barul din Hamburg, dintr-un cartier oarecare, pe o stradă oarecare, cu bețivi oarecare. Barul prins în timp cu oameni prinși și ei într-o moarte așteptată și făcută suportabilă doar de alcool și atenția ocazională a celorlalți clienți.
Barmanul trage un picior unui client care doarme pe un scaun de bar: „Trebuia să încerc, am avut unul care a dormit două zile pînă ne-am dat seama că e mort.” Asta ar fi o poveste fericită în barul ăsta, unde toate femeile sînt parcă scoase dintr-un documentar grecesc despre curve bătrîne care își așteaptă marinarii.
Of, Fatif Akin, cum îți iese ție să arăți ce-i mai rău din oameni. Știi povestea aia de trezit copiii: sînt unii oameni care se nasc fără viață. Practic nu primesc nici o șansă – nici fizic, nici familial, nici social. Și, în timp ce unii din oamenii ăia se pierd ușor, treptat, singuri, alții se pierd în timp ce distrug la rîndul lor alte vieți. The Golden Glove este despre nefericire, marginalizare, dependențe, furie și moarte. Nu toți criminalii în serie arată ca Jack al lui Lars Von Trier, nu toți sînt dulci la vorbă și cu artă-n crime. Unii pur și simplu sînt urâți vai mama lor, nimeni nu-i iubește, sînt singuri și se răzbună pe cei mai slabi decît ei. Există o ierarhie și aici, în barurile uitate de lume unde mai intră din cînd în cînd un turist și se amuză cînd află de poreclele bețivilor constanți.
Un dulcele bar hard core, în care criminalul e tolerat, îndrăgit cumva și ridicat la rang de om bun, atunci cînd mai face cinste cu cîte un rînd.
