Deschis ca-ntotdeauna, directorul artistic al festivalului, Mihai Chirilov, ne-a vorbit despre schimbările din film și societate din ultimii 25 de ani și despre ce filme ar putea alimenta discuția.
Anul acesta TIFF împlinește 25 de ani și celebrează aniversarea printr-o selecție specială intitulată 25 Years Later. Ce gânduri ne poți împărtăși atât despre acest sfert de veac, cât și despre selecția adunată pentru a-i comemora?
Întâi de toate, o precizare – pentru că și pe mine mă ia valul, sedus de cifra asta rotundă: ediția este, într-adevăr, a 25-a, dar TIFF-ul s-a născut pe 3 iunie 2002, așadar tocmai ce-a împlinit 24 de ani. Sfertul de veac mai poate să aștepte un pic. Dar ce mi-e 24, ce mi-e 25, tot o vârstă ingrată e. Ești destul de matur ca să evoci episoade de la prima ediție – când Pianista lui Haneke și Audiția lui Miike zgâlțâiau din temelii un orășel cenușiu și conservator, soldându-se cu leșinuri în serie –, dar încă suficient de tânăr încât să refuzi nostalgia ipohondrică a „bătrânilor care deapănă amintiri”. Așa că, la această ediție aniversară cu numărul 25, propun nu un exercițiu de plâns pe umărul trecutului, ci un pariu polemic cu timpul.
Aruncând o privire în urmă cum nu se poate mai conjuncturală, secțiunea 25 Years Later readuce în actualitate zece piese grele născute în anul de grație 2001. Ce vremuri! Cinema-ul avea substanță, originalitate, intuiție, splendoare viscerală și, mai presus de orice, guts. De la labirintul hipnotic Mulholland Drive și enigma schizo cu urechi de iepure din Donnie Darko până la fabula absurdă despre război din No Man’s Land și debutul detonant al lui Cristi Puiu cu Marfa și banii, ecranul pulsa de neliniște și radicalism neîmblânzit. Filmele de atunci aveau curajul să riște totul fără plasă de siguranță sau filtre de protecție. Prin contrast, marea masă a producțiilor contemporane pare blocată într-un limbo aseptic și neimaginativ. Cinema-ul de azi suferă de o cronică lipsă de tupeu: e cuminte, previzibil, pe pilot automat, duplicat la nesfârșit dintr-o matriță a conformismului. E tot mai greu să livrezi un program pe măsura reputației noastre de agent provocator, dar, ca să-l parafrazez pe Corneliu Porumboiu (invitat acum cu o retrospectivă integrală și premiat cu Trofeul aniversar TIFF.25), facem și noi festival cum putem 😊
Că tot vorbim de vârsta festivalului, TIFF continuă cu juriul Teen Spirit, format din persoane mai tinere decât festivalul. Ce ne poți spune despre secțiunea menită junilor și filmele din aceasta?
A avea o secțiune cu filme pentru și despre ei, jurizată chiar de ei, a fost modul nostru de a-i atrage în universul festivalului. Dacă nu le dăm o voce, degeaba ne plângem că cei foarte tineri ne dau cu seen și-și văd mai departe de ale lor. Lucrul ăsta e valabil nu doar la TIFF, ci oriunde în lume. Partea bună e că unii dintre jurații de la ediția pilot au revenit la treabă, după ce anul trecut au dezbătut pasional și cu toată seriozitatea pentru a alege un câștigător – semn clar că le-a plăcut experiența. Și pentru ca experimentul Teen Spirit să fie complet, am mers și mai departe și le-am oferit spațiu și sprijin logistic pentru a-și curatoria un program propriu, lăsându-i de capul lor (vorba noului film al lui Tudor Jurgiu) să-și articuleze și asume alegerile de evenimente – tocmai pentru a vedea ce-i preocupă cu adevărat pe cei de vârsta lor.
Cât despre filmele din Teen Spirit – ele continuă să vorbească despre maturizare, apartenență, descoperirea sexualității, bullying, abuz, violență juvenilă și volatilitatea prieteniilor adolescentine, dar pentru o radiografie completă a celor zece titluri din competiție te invit să-l interoghezi pe colegul meu responsabil de selecție, Marius Bălănescu.
Personal, am găsit extrem de temerară și de neobișnuită intriga din filmul spaniol Duminicile, unde o fată își lasă familia și cunoscuții perplecși când îi anunță că vrea să se călugărească. Religia nu e un subiect tocmai hot în segmentul Gen Z, iar ce e cu adevărat remarcabil în acest film distins cu premiul suprem la Oscarurile iberice este ambiguitatea lui impecabilă, refuzul încăpățânat de a demoniza vreuna dintre părți – nici rigiditatea dogmatică, nici confuzia laică.
Dacă 25 Years Later e o secțiune plină de nostalgie, iar Teen Spirit plină de speranță, atunci trebuie să ne îndreptăm și înspre The Pitch Black Anthology, o secțiune formată din cele mai „întunecate” filme posibile. De unde a venit ideea și ce ne recomanzi cel mai mult?
Nostalgia poate fi un cadou otrăvit și speranța moare ultima, dar nici cu umorul nu mergi întotdeauna la sigur – mai ales atunci când el este atât de negru (sau întunecat, cum zici) încât astăzi tinzi să-l etichetezi regulamentar drept cringe în loc să i te abandonezi, imun la ultragii. Ideea mi-a venit de la The Cable Guy, pe care algoritmul mi l-a strecurat subit printre reel-urile de pe Instagram.
Mi se pare unul dintre cele mai subevaluate și radicale filme mainstream ale anilor ’90. Dincolo de deruta din epocă, aceea de a-l vedea pe Jim Carrey dinamitându-și imaginea de star bancabil cu personajul unui psihopat sinistru și tragic, filmul lui Ben Stiller e de o acuratețe profetică înfricoșătoare. Protagonistul e nu doar un cablist dement, el este unul dintre primii algoritmi din istoria culturii pop și întruchiparea disperării după conexiune umană pe care azi o bifăm zilnic pe rețelele sociale. Într-o epocă dominată de comedii sterile și inofensive, The Cable Guy e un monument de umor negru, teribil de inconfortabil, dar și un semnal de alarmă dat cu trei decenii înainte ca ecranele din ce în ce mai mici să ne înghită de tot.
Pentru a măsura proporțiile crizei semnalate anterior și din același spirit polemic, am programat line-up-ul din The Pitch Black Anthology – o retrospectivă a comediilor negre, scandaloase și a umorului dus la extrem și dincolo de el. Găsim aici clasici ai trecutului gen Delicatessen, Pepi, Luci, Bom și multe alte fete, Farmecul discret al burgheziei, Fargo și Fericire, dar și câteva bombe sulfuroase din prezent, ce-i drept mai rare, ca Trage-i-o lu’ fii-miu! sau Un băiat cuminte. Întrebarea e de ce azi nu mai râdem necontrolat și, poate, ușor vinovat așa cum o facem uneori la un priveghi? Răspunsul e simplu și trist: cineaștilor le e frică.
Într-o lume în care publicul a devenit hipersensibil, gata să se simtă jignit din te miri ce, autorii calcă pe coji de ouă și își temperează preventiv orice avânt comic ireverențios pentru a nu ofensa. Un film ca Marea crăpelniță al lui Ferreri nu ar mai fi posibil în zilele noastre. Almodóvarul începuturilor e la ani-lumină de Almodóvarul de azi. Fantoma lui Buñuel a ieșit la pensie (doar Jude o mai invocă uneori), iar Todd Solondz tace de zece ani. Am abandonat libertatea de a provoca și de a călca strâmb pentru confortul de a nu deranja pe nimeni.
Tragedia e că acest regres se vede cu ochiul liber în felul în care e astăzi ambalat cinema-ul. Totul a devenit atât de formatat încât limbajul de specialitate (de la sinopsis la critica de film) a fost confiscat de o terminologie de lemn, absentă acum 25 de ani. Problema nu sunt temele în sine, ci bifarea lor de rigoare de parcă ar fi jaloane obligatorii de lectură. Astăzi, majoritatea discursurilor despre cinema invocă oportunist și spasmodic cuvinte-cheie precum identitate, diversitate, eco-sistem, sustenabilitate, reziliență, intersecționalitate, incluziv, subreprezentat, transgenerațional, safe space, (hetero)normativ, microagresiune, colonial și obligatoriul empowerment. Toți acești termeni funcționează ca niște parole de acces, semnalând alinierea corectă la un nou marketing ideologic. Primim îndemnuri-rețetă și manifeste bune de pus în rapoarte de activitate în loc de texte cu vino-ncoa’ și analize estetice și critice cu adevărat sclipitoare.
Cu această antologie întunecată, vă invit să lăsați filtrele la intrare și să (re)vedeți filmele cu mintea de dinainte de marea cumințire.
La fel de întunecată (și poate la fel de controversată) e și mica secțiune compusă în parteneriat cu Film Independent Spirit Awards, anume Always Remember. Ce a inspirat o selecție ce readuce în discuție Holocaustul, mai ales în această perioadă?
Nu consider această mică secțiune la fel de întunecată și nici pe departe atât de controversată. Filme de pretutindeni readuc periodic în discuție Holocaustul – și nu cred că deciziile de programare ar trebui să fie influențate de agenda de moment a lumii. Am zis da la propunerea organizației Film Independent (responsabilă de prestigioasele Film Independent Spirit Awards) așa cum am făcut-o și acum câțiva ani cu IICCMER, pentru o selecție de filme trase la tema crimelor comunismului, dintr-unul și același motiv: memoria colectivă se alterează alarmant.
Filmele în cauză – documentarul spaniol Pepi Fandango și drama maghiară Orfan a oscarizatului László Nemes – nu sunt manifeste cu dedicație sau picamere de propagandă, ci veritabile opere artistice, nuanțate, complexe și profund umane. Contextul actual este, într-adevăr, unul sensibil, iar realitatea din teren e cumplită și trebuie denunțată, pentru că nu poți separa arta de politică; istoria însă nu se pune pe pauză, iar rolul unui festival e și de a cultiva empatia, dialogul și discernământul prin artă, nu boicotul de rigueur– altminteri alimentezi situații stânjenitoare cum e recentul caz Nadav Lapid (probă fatală de gândire rudimentară și conformism instituțional) sau reacții și vociferări prostești de tipul celor întâmplate la Rotterdam în timpul proiecției cu Far from Maine.
Să trecem acum la pilonii festivalului: Competiția Oficială și What’s Up Doc?. Ce ți-a stârnit interesul anul acesta? Ce n-avem voie să ratăm?
Cu riscul de a mă repeta, voi spune că am penalizat producțiile arthouse standardizate și rețetele obosite de „film de festival”, privilegiind flirtul, ba chiar orgia, cu filmul de gen. Mi se pare o mișcare infinit mai temeră și mai stimulantă din partea unor cineaști aflați la început de drum. Dacă există o fibră invizibilă care conectează filmele din Competiția Oficială, ea ține de o anume claustrofobie existențială. Majoritatea personajelor sunt captive în sisteme rigide sau disfuncționale – fie ele familiale, sociale sau ideologice – din care încearcă să se scoată cu disperare.
Imaginează-ți acum un soi de joc Jenga în care fiecare film e o piesă. De rezistență. Împreună, ele stau în picioare, deși fricțiunea e palpabilă. Dacă scoți una, pică tot. Această structură de risc e semnătura competiției din acest an – nu o unitate tematică politicoasă și previzibilă, ci o tensiune limită între limbaje cinematografice și narațiuni care, în mod normal, n-ar coexista în același bloc. De neratat ar fi melodrama canceroasă din Sicko, pentru felul cinic în care-ți trage preșul de sub picioare atunci când își arată adevărata față; narațiunea rocambolescă din Regele Soare; mixul improbabil, dar seducător, de genuri din suprarealista fantezie thailandeză O fantomă utilă; aerul de Porumboiu mucalit și deadpan din basmul cinefil argentinian Se face zi; nu în ultimul rând, parabola politică deghizată în farsă demnă de un Lanthimos din maghiarul Aici mă simt acasă – deși cred că toate cele 12 filme ascund în ele o trapă – emoțională, narativă, stilistică – în care chiar și cel mai versat spectator va cădea pe nesimțite în gol.
Cât despre competiția What’s Up, Doc?, asamblată de colega mea Crăița Nanu, ea rămâne un caleidoscop atipic, în răspăr cu propunerile formatate ale altor festivaluri, un teritoriu în care interogările inconfortabile nu sunt sacrificate în favoarea poziționărilor corecte, lăsând finalmente loc pentru adevărul uman, cu bunele și relele lui. De neratat mi se par Bouchra, un coming-out sensibil transformat original într-o animație cu coioți, visceralul Hex (povestea unei trupe feminine de heavy metal care face de rușine toate glumele la adresa feministelor) și abisul politic din Gardienii din Seul, un documentar jurnalistic exploziv despre instituirea Legii Marțiale în Coreea acum doi ani – o avertizare brutală despre cum Istoria riscă să se repete.
De la pilonii festivalului, la pilonii cinema-ului. Almodovar. Jude. Mads Mikkelsen, dacă includem și actori. Cum arată noile lor filme? Ce alți „grei” pot/trebuie văzuți la TIFF anul acesta?
Noul Almodóvar, Un Crăciun amar, e frate bun cu Durere și glorie și are aceeași autoreferențialitate dulce-amară – va fi cu siguranță un hit pentru cei care nu văd într-un film o experiență singulară, ci o piesă din acel puzzle-in-progress care e opera unui cineast iconic. Radu Jude revine la TIFF cu nu mai puțin de trei filme, printre care drăcia de Dracula și Jurnalul unei cameriste, proaspăt proiectat la Cannes, o melodramă doar în aparență mai cuminte decât coroziva și mereu imprevizibila lui filmografie recentă. Mads e înnebunitor de bun în Ultimul viking, o comedie nordică mai neagră decât un diagnostic fatal. La peste 70 de ani, Jackie Chan e în continuare spectaculos de agil și câștigă la puncte în fața Inteligenței Artificiale într-un action irezistibil, The Shadow’s Edge, care îmi doream să nu se mai termine când l-am văzut la Rotterdam.
Emma Thompson e neașteptat de cool într-un thriller hibernal pe viață și pe moarte (Gerul morții). Italianul Gabriele Muccino își trimite eroii melodramei despre infidelitate într-un Tanger colorat și solar, dar twist-ul sumbru din finalul Lucrurilor nespuse te lasă mut. Actorul principal din Maspalomas a primit un binemeritat Premiu Goya de interpretare masculină într-o poveste emoționantă despre coming-out la senectute. Irlandezul Jim Sheridan revine cu un thriller inedit inspirat după un caz real și modelat după 12 oameni furioși, iar Reconstituirea e filmul perfect pentru vremurile bipolare pe care le trăim, în care nimeni nu mai ascultă pe nimeni, iar gândirea analitică și rațională e victimă din oficiu.
Pe fast forward: Juliette Binoche, de-o fizicalitate fascinantă în documentarul de dans Noi doi, în mișcare; François Ozon livrând o adaptare perfectă, cu un strop de îndrăzneală, după Străinul lui Camus; splendida Carmen Maura – cea din vechiul Pepi…, dar și din favoritul publicului de la Veneția, Strada Malaga; regizorul Ben Wheatley – acest terorist de geniu al underground-ului britanic – și noul lui SF Bulk, un indie low-budget despre multivers și paranoia, făcut cu puțini bani și multă anarhie; și evident, Marilyn, la centenar și în închiderea TIFF-ului, cu Unora le place jazz-ul.
Acum, să vorbim puțin și despre ZFR (Zilele Filmului Românesc) şi Ziua Maghiară. Cum arată filmele vecinilor noștri? Cum se aseamănă cu cele românești? Ce le diferenţiază?
Ziua maghiară e concepută de ani buni de colegul meu Zagoni Balint – care face o radiografie excepțională a cinematografiei vecinilor noștri. Ce știu e că doi dintre favoriții mei absoluți de anul trecut, deja menționatul Aici mă simt acasă și țicneala inclasabilă a lui Pálfi György, Găina, nu au rival în filmul românesc actual. Pentru fiecare dramă realistă în care cele două cinematografii se întâlnesc, există perle ca acestea două pe care mi-aș dori să le văd și în producția autohtonă. Bașca, ambele filme sunt realizate în regim 100% independent, fără niciun sprijin financiar de la stat.
Despre ZFR, o să zic acum doar că e anul debuturilor (nu mai puțin de 9 din 11 filme în competiția ZFR), al actorilor care se lansează în regie și al filmelor de ficțiune (după mulți ani în care documentarele le-au luat fața) – chit că favoritul meu personal din tot programul ZFR este tot un documentar, Pionul lui Lenin de Dragoș Turea, coprodus cu Republica Moldova. Voi reveni pe larg cu recomandări din programul românesc săptămâna viitoare.
Desigur, niciun TIFF n-ar fi complet fără un Focus, de data asta Focus Olanda. Ce te inspiră cel mai mult la această cinematografie?
Îmi place că cinematografia olandeză contemporană refuză cu încăpățânare tonul solemn și prețios care a contaminat o mare parte din cinema-ul vest-european recent. Olandezii vin cu o ironie tăioasă, de tip deadpan, incursiuni curajoase în zona filmului de gen și o îndrăzneală extrem de revigorantă.
Dovadă sunt curajul sinucigaș și franchețea sexuală din Gol goluț, haosul inventiv din Când ai o mamă (perfect calibrat cu meniul de comedie neagră din program) și misterele stranii din thrillerul În lanul de trestii. În plus, profităm de acest Focus pentru a aduce pe ecran mare două filme cult din istorie: terifiantul Dispariția (George Sluizer), preferat absolut al lui Kubrick, și scandalosul Așii (Paul Verhoeven).
În încheiere, vreau să te invit într-o zonă fierbinte, pornind de la filmul de deschidere, 3 zile în septembrie, și recent premiatul Fjord, care au stârnit discuţii ample despre rolul criticii de film. Ce ai vrea să adaugi pe acest subiect și ce filme crezi că ar putea desăvârși discuția în selecția de anul acesta?
Că e de bun-simț să scrii în cunoștință de cauză, nu să dai verdicte fără să fi văzut filmul. E o meteahnă veche, accentuată fatal în era reacției imediate de pe rețelele sociale, care nu face decât să expună goana după atenție și prejudecățile unui spirit altminteri liber și open-minded, cum mi se pare că ar trebui să fie un critic de film.
Orice grilă de lectură și analiză e permisă, câtă vreme e solid argumentată și nu uiți să spui ceva și despre film, fără a-l povesti excesiv, disecându-i textul, forma, estetica, regia etc. – cum s-a întâmplat în majoritatea cronicilor pe care le-am citit la Fjord, preocupate în special de conformism tematic, utilitate socială și poziționare corectă, și scrise parcă de la înălțimea unui tribunal ideologic. Mi-ar plăcea să mă înșel, dar cred că multe dintre filmele din The Pitch Black Anthology sunt pasibile de aceeași soartă.