Impresionată de arhitectura Clujului și de posibilitatea de a-i lua la pas străzile pitorești, regizoarea estoniană Helen Takkin mi-a dat detalii despre cel mai recent film al său, Life & Love, proiectat anul acesta în cadrul secțiunii Focus Estonia la TIFF.24.
Citat: „Cred că comunicarea este unul dintre cele mai importante lucruri, dar oamenii au tendința de a-și crea singuri răspunsuri greșite în minte, în loc să vorbească unii cu ceilalți”
Life & Love marchează debutul tău în lungmetraj, după o carieră în reclame și scurtmetraje. Ce provocări și libertăți ți-a adus acest nou format și cum ți-a influențat experiența anterioară vocea regizorală?
Când faci un lungmetraj nu poți păstra tot montajul în cap, așa că totul devine mult mai complicat. Nu am avut un buget mare, așa că am avut doar 18 zile de filmare, ceea ce e foarte puțin pentru un film de două ore. Am repetat mult cu actorii în locațiile reale, atunci când am putut, dar dacă locațiile nu erau încă gata, filmam în studio, cu câteva piese de mobilier care marcau distanțele reale. Timpul a fost cu siguranță cea mai mare constrângere, dar până la urmă a fost un lucru bun. Cu cât ai mai multe limite în astfel de proiecte, cu atât devii mai creativ. Lucrez ca regizoare de reclame de peste 10 ani, și asta m-a pregătit să fac față tuturor problemelor care apar în timpul procesului de filmare. În industria filmului, lumea te subestimează dacă vii din zona comercială, dar tocmai faptul că am făcut asta m-a ajutat să mă adaptez mai ușor, să fiu mai rapidă și mai capabilă să rezolv creativ probleme sub presiune.
Filmul adaptează romanul Elu ja armastus (1934) de Anton Hansen Tammsaare, a cărui acțiune începe în 1933. Se subliniază că, pe atunci, totul era incert, inclusiv dragostea. Cum crezi că s-au schimbat lucrurile de atunci – dacă s-au schimbat? E mai ușor să găsim dragostea adevărată astăzi?
Femeile par să aibă mai multă autonomie în zilele noastre, dar modelele de comportament toxic încă există, chiar dacă sunt mai bine mascate. Vorbim și despre o țară care a trecut prin multe ocupații străine, războaie și opresiuni, așa că societatea în sine este ușor suspicioasă față de relații în general. Multe guverne de dreapta revin la putere, deci există din nou represiune, doar că în alte forme. În plus, tehnologia a influențat felul în care comunicăm. Uneori în mod pozitiv, dar în mare parte într-o direcție negativă, în sensul că ne înstrăinează unii de ceilalți. În contextul găsirii iubirii, am încetat să mai vorbim unii cu alții și ne agățăm, în schimb, de rețele sociale. Așadar, sistemul e diferit, dar problemele sunt aceleași. De aceea am și introdus componenta politică – care s-a petrecut cu adevărat, dar nu apare în carte. Am încercat să adaptăm povestea astfel încât să reflecte societatea actuală și să aibă sens pentru publicul de azi.
Ce aspecte ale culturii sau mentalității estoniene ai vrut să surprinzi sau să critici prin personaje și decor? Ai spune că Life & Love continuă o tradiție a cinematografiei naționale sau încearcă să o submineze?
Nu cred prea mult în separarea completă a culturilor. Fiecare are tradițiile sale, dar experiența umană, în general, este universală. Nu m-am gândit la experiența „estoniană”, pentru mine a fost vorba mai mult despre a arăta că relațiile fizic sau mental abuzive există peste tot. Mulți oameni nu înțeleg cu evoluează o astfel de relație și se întâmplă deseori ca femeile să fie învinovățite și întrebate „de ce nu ai plecat?”, „de ce ai suportat asta?”. Dar când ești în mijlocul relației, nu îți dai seama. Așa cum am subliniat și în film, mai întâi ești copleșită de dragoste și ai încredere în persoana care îți promite că va fi lângă tine pentru totdeauna. Apoi aceasta începe să rupă bucăți din tine, iar tu ca victimă ajungi să te învinovățești, ceea ce poate duce la depresie sau tulburări alimentare. Pentru mine, aceasta a fost esența filmului. Dacă pentru mulți din generația mai veche romanul e o frumoasă poveste de iubire, eu am încercat să arăt publicului că nu e deloc așa: de fapt, e un exemplu de relație abuzivă și dezechilibru de putere.
Personajele feminine par într-adevăr să poarte greutatea emoțională a poveștii, iar evoluția lor este adesea pusă în paralel cu imagini de muște blocate în pânze de păianjen sau carne tranșată. Ce te-a inspirat în construirea lor și cât de important a fost pentru tine să explorezi dinamica de gen în această poveste?
Dinamica de gen a fost baza întregii povești. Simțeam că romanul a fost scris din perspectiva unui personaj feminin, dar fără a-i oferi vreo autonomie. Noi am încercat să reparăm asta și i-am dat visul de a deveni o scriitoare, dar i-am dat și elemente ambigue, cum ar fi faptul că se bucură de luxul apartamentului și de oportunitățile care odată vin cu relația respectivă. O altă componentă importantă a fost relația dintre Irma și Lonni – protagonista și verișoara ei. Când ești într-o relație toxică, singurii care te pot scoate de acolo sunt prietenii sau familia – altfel e foarte greu să-ți dai seama singur. I-am oferit lui Lonni rolul salvator și am construit această relație ca un catalizator pentru întreaga poveste, ducând-o apoi până în punctul în care cele două erau aproape ca niște surori.
Ai vreun sfat pentru femeile tinere care încearcă să își construiască o carieră și în același timp să își găsească un partener sau să își urmeze visurile?
Dacă vrei să echilibrezi cariera și viața de familie, trebuie să setezi niște granițe. Când am început să lucrez în domeniu, una dintre greșelile mele a fost că am lăsat munca să mă consume complet. Cred că este important să-ți gestionezi timpul astfel încât să ai și o viață privată împlinită, pentru că ai nevoie să trăiești experiențe reale care să îți hrănească emoțiile și poveștile pe care vrei să le spui. În același timp, când ești mai tânără, e bine să te dedici cu totul în ceea ce faci, pentru că atunci ai mai multă energie. Pe măsură ce îmbătrânești, poți începe să echilibrezi lucrurile în direcția cealaltă. Dar până la urmă, fiecare are propriile experiențe și nu pot spune că există o singură cale corectă.