În România de ieri și de azi, nimic nu e mai procedural decât ultima suflare.
Între calvarul birocratic evocat de Kafka și absurdul denunțat de Ionesco este prins destinul personajului central din filmul etalon semnat de Cristi Puiu. Proiecția de la TIFF.24, care marchează 20 de ani de la apariția filmului, ne îndeamnă să continuăm reflecția pe care el a căutat să o deschidă în societate, și ne arată cât de relativ e cuvântul „progres”.
Lăzărescu Dante Remus, pensionar înconjurat de pisici și sticle de tărie în micul său apartament, este nevoit să cheme salvarea. El nu cunoaște două lucruri: că își trăiește ultimele ore pe pământ și că acestea vor fi cele mai chinuitoare din viața lui.
Numele său se dovedește profetic. Din momentul în care se urcă în ambulanță, începem să străbatem, însoțindu-l la tot pasul, etajele Infernului. Cristi Puiu pictează cu o măiestrie sumbră și pe alocuri comică un tablou al nepăsării, corupției și, până la urmă, al ghinionului de a fi nevoit să trăiești și să mori în România.
Odiseea din ce în ce mai puțin conștientă a domnului Lăzărescu prin spitalele românești îl găsește pierzând treptat statutul de protagonist al propriei vieți, înconjurat de figuri și întâmplări care descriu tăios profunda disfuncționalitate a sistemului medical românesc.