Un film dureros și cât se poate de actual, despre sfărmarea aproape imposibilă a ciclurilor violenței, în rama unei furii generalizate.
Un simplu accident reușește foarte bine să ofere o perspectivă umană asupra unei situații tratate în general într-un plan distant, geopolitic: sistemul represiv din Iran. Mutând accentul de la statistici și strategii, la oameni puși față în față cu torționarul lor, filmul-surpriză de la TIFF.24 este un masterclass de înțelepciune și nu este de mirare că a câștigat Palme d’Or-ul la Cannes în acest an.
Accidentul la care face referire titlul este o primă piesă care cade, atrăgând rând pe rând un grup pestriț de oameni trecuți prin nemăsurate chinuri provocate de un om a cărui identitate este foarte dificil de confirmat pentru ei, dar a cărui prezență redeschide răni vechi și instigă la răzbunare. Vahid (Vahid Mobasseri) aude scârțâitul specific făcut de piciorul artificial al unui individ a cărui mașină se strică în fața casei sale.
Într-o manieră minimalistă, fără să apeleze la flashback-uri sau explicații „din off”, filmul îl urmărește pe Vahid pe măsură ce își pregătește atacul împotriva celui pe care îl crede agent și torționar al poliției secrete: individul este capturat și sechestrat într-un cufăr dintr-o dubă, iar Vahid pornește într-o cursă tragicomică, încercând să-i confirme identitatea pentru a se răzbuna. Pas cu pas, tot mai multe personaje i se alătură, fiecare cu propria poveste de groază și cu propriul set de cicatrici, iar ceea ce se relevă este o perspectivă zguduitoare asupra tensiunii, furiei și traumei ascunse în sânul societății din Iran.
Premisa duce cu gândul la Tarantino, însă regizorul Jafar Panahi alege o abordare mult mai subtilă, evitând în mod premeditat ultraviolența cu care ne-au obișnuit alte mari pelicule-reper care explorează tema răzbunării. Unde Lady Vengeance sau Kill Bill servesc catharsis sângeros, Un simplu accident se concentrează asupra umanității pe care personajele implicate refuză în cele din urmă să o lase în urmă de dragul dreptății. Această înțelegere a modului în care furia trece pe nevăzute de la individ la societate se află în cele din urmă în miezul acestui film poate mai cumpătat decât ne-ar plăcea, dar cu atât mai teatral și cu atât mai remarcabil.
Jocul actorilor este în mod limpede înrădăcinat într-o tradiție mai degrabă scenică decât cinematografică, dar acest aspect contribuie semnificativ la atitudinea nuanțată propusă de scenariu, subliniind elegant mesajul fundamental pe care îl transmite filmul: problemele complexe cer soluții complexe, iar orice altceva nu este decât o perpetuare cu scadența amânată a urii și a resentimentului.