Șapou: Trei arhive, trei priviri masculine și o istorie afectivă recompusă din fragmente de viață filmate pe 8mm.
Munca Anei Lungu la filmul său Triton a început în 2017, când regizoarea a descoperit rolele de 8mm ale unchiului său, care a filmat copilăria fiicei lui, în anii ’80. Triton ni se înfățișează, în primul rând, ca un act de rebeliune, căci accesul la role de 8mm era foarte limitat în timpul regimului comunist din România, astfel că home movies și filmele de amator erau rare.
Documentarul Triton e compus integral din filmele a trei arhive diferite: prima e cea a unchiului lui Lungu, a doua e alcătuită din filmele din vasta arhivă a profesorului de muzică Alexandru Popovici – care își filmează familia și prietenii în anii ’60-’70 –, iar a treia colecție de filme îi aparține unui aristocrat care înregistrează, tot pe role de 8mm, vara din 1942, când România era aliată cu Germania nazistă.
Între cel de-al Doilea Război Mondial și Revoluția din 1989, acești trei bărbați îndreaptă ochiul camerei către femeile din viețile lor. Firul roșu care leagă cele trei perioade și pe cei trei bărbați este vocea feminină pe care o auzim pe fundal – o voce din neant care pare să cunoască oamenii din imagini până în cele mai mici detalii. Deși această voce pare să aibă toate informațiile, Triton nu oferă răspunsuri, ci mai degrabă deschide o serie de întrebări, printre care și Cine are voie să privească și cine rămâne, adesea în tăcere, în fața camerei?