A vrea să știi ce te așteaptă e un instinct firesc. Întrebarea care se pune, însă, este în ce măsură poate arta să fie mai mult decât o simplă profeție care, deși se adeverește pas cu pas, nu pare să trezească în oameni nevoia de a gestiona progresul societății și al tehnologiei cu mai mare atenție?
Când primata din deschiderea Odiseei Spațiale aruncă în văzduh osul cu care a învățat să-și domine rivalii, iar acesta se transformă într-o navă spațială, plutind lent în vidul cosmic, Stanley Kubrick redă esența evoluției: schimbări colosale, ireversibile, pe care suntem capabili să le percepem în amplitudinea lor doar privind în urmă. Altfel, trăind cu avansul molcom al timpurilor noastre, avem impresia că ritmul cu care se transformă lumea este firesc și că nu avem motive să-l punem sub semnul întrebării. Mai devreme sau mai târziu, deschidem ochii într-o realitate pe care nu o mai recunoaștem și ne întrebăm de ce nu ne-a avertizat nimeni.
Doar că avertismente au fost. O parte din ele, reprezentative pentru încercarea de a vedea în viitor, sunt adunate la TIFF în secțiunea Tomorrow Is Fear. Pe rând, Stanley Kubrick (2001: Odiseea Spațială), Ridley Scott (Blade Runner) și Spike Jonze (Her) ne invită să pășim în distopii unde libertatea, puterea și firea umane sunt contestate de prezența roboților, semănând izbitor cu noi și, în aparență, fiind chiar o versiune mai bună a noastră – lipsiți de greșelile, îndoielile și defectele cu care ne luptăm. În aceste filme, omul deleagă roboților răspunderea pentru buna funcționare a tehnicii de care nu se poate lipsi, pentru forma și substanța lumii care îl înconjoară, și chiar pentru propria fericire: protagonistul din Her, trecând printr-o despărțire dificilă, ajunge să se îndrăgostească de vocea propriului sistem de operare.
Astăzi, fiind martori la simbioza din ce în ce mai puternică dintre om și inteligența artificială, nu putem decât să recunoaștem verosimilitatea poveștilor pe care odinioară le găseam halucinante. Iar distopiile de ieri au trecut de mult în rândul întâmplărilor care astăzi nu ne mai surprind și, de multe ori, nu ne mai stârnesc nicio reacție.
1984, în regia lui Michael Radford, întregește imaginea schimbării de paradigmă care se ivește la orizont. O paradigmă în care, dacă roboții au devenit umani, e rândul oamenilor să se robotizeze și să se supună unei autorități care le conduce viețile cu mână de fier, le confiscă libertatea în numele fericirii și speranța în numele confortului. Știrile de astăzi despre mariajul unor oameni cu softuri sau păpuși vin împreună cu știrile despre înverșunarea colectivă, ascensiunea generației demagogilor TikTok, făcuți și desfăcuți pe rețelele sociale, unde s-au mutat între timp și relațiile diplomatice.
„Mai mult decât să rămâi în viață, contează să rămâi uman”, declară protagonistul din 1984. Iar asta putem face doar dacă învățăm să deschidem ochii la avertismentele conținute în narațiunile unor regizori sau scriitori vizionari. Și trebuie să învățăm rapid, până când nu dispare și libertatea acestora de a mai lansa asemenea avertismente.
Citat: Dacă luăm drept simplu divertisment profețiile pe care arta se pricepe să le articuleze, ne vom trezi că osul aruncat în deschiderea Odiseei Spațiale ni se va prăbuși, sub forma unei navete cosmice, drept în cap.