Atenție, film cult!
Se spune că toți marii artiști vorbesc despre ei – fie că pictează, sculptează, fotografiază, scriu sau fac filme. Primăvara lui 2004 m-a găsit la Roma, așadar – boschetăream alienat ca într-un Wenders timpuriu cînd am dat peste un miting anti-capitalist ghidat de muzica lui Manu Chao; m-am refugiat apoi într-o magherniță unde, pe lângă viniluri mai degrabă răpciugoase, am găsit (minune!) cofretul DVD cu ediția „director’s cut” Until the End of the World – adică versiunea integrală, de cinci ore. Cinque!
Scurtă istorie – Wim Wenders a filmat acest „ultimate road movie” (conceput de el și muza Solveig Dommartin) în ’90/’91, în 15 orașe din șapte țări pe patru continente și s-a trezit cu material pentru un opus de 6-9 ore. Producătorii au orăcăit, așa că filmul a fost lansat, în septembrie 1991, într-o versiune de doar 160 de minute. Unii au fost fascinați – alții l-au găsit pretențios, dezlânat, copilăresc, plictisitor și mult prea lung.
Șiret, Wenders a salvat negativul, și-a asamblat copia pe care o visa, a organizat proiecții în muzee și cinemateci, l-a scos pe DVD în Italia și Germania (ahem!) și, în fine, l-a relansat în cinema în 2015. Unii au fost fascinați – alții l-au găsit pretențios, dezlânat, copilăresc, plictisitor și mult prea lung. The more things change.
But seriously – șansa de a vedea pe marele ecran ediția integrală, splendid restaurată, a acestui (presque) film maudit e un eveniment în sine. Bănui că fanii sunt deja în sală – pentru ceilalți, pe post de aperitiv, prima scenă: Claire Tourneur (sic!) se trezește lângă Nick Cave într-un palazzo venețian, trece zâmbind pe lângă oaspeți mahmuri și monitoare așijderea, pe care cântă David Byrne, ajunge cu barca pe continent, se suie în Rolls și pornește către Paris.
Va ajunge (și filmul o dată cu ea, și noi o dată cu filmul) de la Berlin, Moscova și Tokyo până la Australia în praznic – această (falsă) distopie noir se transformă pe nesimțite într-un hangout movie, așezat amuzat undeva între metafizică și Cortázar.
Vreți să vedeți cum ar arăta Mad Max regizat de Ozu? Vreți să aplaudați mariajul dintre muzicile unor Lou Reed, Peter Gabriel, Julee Cruise etc. și imaginile lui Robby Muller? Sigur vreți să știți câte invenții a nimerit Wenders în „viitorul” lui dintr-un 1999 care, între timp, a devenit oale și ulcele (hint – GPS, FaceTime, reels). Iar când Bis ans Ende der Welt (ca să-i dăm titlul original) bifează în fine și obsesia maladivă pentru ecrane mici și portabile, veți realiza că mantra filmului – „the present will look after itself” – e mai degrabă o sentință.