Curios să aflu mai multe despre Christy și despre procesul din spatele său, am stat de vorbă cu regizorul Brendan Canty, aflat în vizită la Cluj pe perioada festivalului. De menționat că alături de el sunt și o bună parte din adolescenții pe care îi puteți vedea în film, care vor susține un (ultra-simpatic) moment muzical la sfârșitul proiecției de vineri, 13 iunie, din Piața Unirii.
Personajele, dialogurile și peisajele din Christy au un aer foarte intim – toate par să vină dintr-un loc foarte drag ție. Cum a început de fapt povestea asta și cât de mult este ea legată de biografia ta?
Eu sunt din Cork, dar am crescut în partea sa mai middle class. Singurele ocazii în care ajungeam prin Northside, unde se petrece Christy, erau meciurile de fotbal. Îmi amintesc că mă duceam mereu cu teamă pe acolo, era o zonă oarecum rău famată. În 2019, pe când făceam scurtmetrajul Christy, perspectiva mea s-a schimbat însă. I-am avut actori pe mai mulți dintre copiii de la The Kabin Studio, acest centru de hip-hop pentru tineret din Northside, și așa am început să petrec tot mai mult timp cu ei. M-a lăsat mască energia lor, e ceva aproape magic acolo. Iar asta m-a inspirat, am vrut să prind cât mai mult din acea energie și în film.
Povestește-mi un pic despre cum ai lucrat cu Danny Power și restul copiilor. Cei mai mulți se aflau la prima experiență ca actori, și totuși cu toții reușesc să fie extrem de naturali și de expresivi în fața camerei.
În orice domeniu al vieții, oamenii se descurcă mai bine atunci când se pot exprima fără teamă. Am petrecut mult timp cu băieții, realizând videoclipuri, organizând ateliere de improvizație, mergând la concertele lor. Ușor-ușor, ne-am împrietenit. Le-am câștigat încrederea, iar asta a contat enorm în tot procesul. Astfel, am putut scrie personajele direct după ei – în film, toți joacă versiuni ale lor, de unde și o mult mai mare naturalețe.
Cum a fost primit filmul până acum? Și cum te aștepți să fie primit aici, la TIFF?
Reacțiile de până acum au fost foarte bune. Chiar dacă e o poveste foarte ancorată în Cork, se pare că poate fi înțeleasă și într-o cheie universală. Cred că are de-a face cu sentimentul de speranță, spre care tânjim până la urmă cu toții. Îmi imaginez că la fel va fi și la TIFF – oamenii par să își dorească povești care să îi însuflețească.
În ciuda tonului său optimist, Christy este (și) despre necazurile și nedreptățile pe care cei mai vulnerabili trebuie să le îndure în viața de zi cu zi. În ce măsură putem vedea filmul și ca pe un comentariu socio-politic (în spiritul lui Ken Loach, să zicem)?
Mi s-ar fi părut inautentic să spun povestea asta pe un ton deprimat și sobru. Viața nu este așa, întotdeauna există și lumină în întuneric. Și mai ales acum, cred că este mai important ca oricând să oferim lumii povești care mențin speranța vie. N-aș zice că este comentariu politic, poate mai degrabă un studiu despre oameni care trec prin momente grele, despre cum comunitatea ne poate ajuta să ne vindecăm.
Putem vorbi de o anumită responsabilitate a cineaștilor în ceea ce privește reprezentarea adolescenților? Există principii apropo de asta, o etică poate?
Recunosc că nu mi-am pus niciodată problema în termenii ăștia. Dar pentru mine e foarte important să-i înfățișez pe oameni într-un mod cât mai autentic. Cred că regizorii au o responsabilitate uriașă atunci când portretizează persoane diferite de ei. Cheia stă în a asculta, a observa și a lucra îndeaproape cu cei pe care îi aduci pe ecran. Dacă îți acorzi timpul necesar și construiești acea încredere, cred că oricine ar trebui să aibă dreptul de a spune orice poveste îl animă.
Spune-mi despre proiectele tale viitoare. Ai deja ceva în lucru?
Sunt în faza de dezvoltare cu un film care se petrece în timpul Revoluției irlandeze. Nu m-aș fi gândit niciodată că voi face film de epocă, dar este ceva care mă entuziasmează foarte tare la acea perioadă și la oamenii ei, la cât de plini de viață erau. Și mi-ar plăcea mult să păstrez abordarea din Christy – un film cu picioarele pe pământ, intim și axat pe personaje.