Am vorbit pe îndelete cu Andrei Crețulescu despre Ext. Mașină. Noapte (un soi de „un-making of”, în care povestea din spatele poveștii este povestea), dar mai ales despre procesul lui de lucru, despre prieteniile fără de care nu iese nimic și despre echilibrul dintre viață și film, între care este limpede că granițele sunt foarte subțiri uneori.
Mi-e puțin groază să-ți pun întrebări, pentru că nu vreau să te pun în situația de a „da din casă” legat de film.
Eu mi-am imaginat că nu se poate scrie despre filmul ăsta fără să spui ce se întâmplă. Dar interviul e altceva, e post-factum. Prima oară, filmul s-a văzut aici la TIFF; eu am ținut secretul până acum, evident că nu mai am cum să-l țin. Sigur că n-o să spunem tot, ca proștii, dar trebuie discutat un pic în detaliu, că altminteri n-avem despre ce vorbi. Pisica a ieșit din sacoșă.
Mi se pare foarte fain la Ext. Mașină. Noapte faptul că, pe de o parte, e greu să nu dai spoilere, dar pe de altă parte nici n-ar fi ușor de povestit ce se întâmplă…
(*râde*) Știu, e adevărat! M-a pus cineva în decembrie, când l-am terminat, să-l descriu și am zis, „nu fac pe nebunul, am pretenția că sunt un om care se pricepe puțin la limba română, dar nu știu să cum să prezint filmul ăsta!” Nu știu să spun exact ce e, cum e, pentru că e atât de multe lucruri încât devine aproape imposibil, da, ai dreptate, de povestit.
Dar totuși, am citit un interviu mai vechi cu tine, în care chiar la capăt pomeneai că lucrezi la un film cu zece prieteni într-o cabană și că se va lăsa cu sânge. Și mi-am dat seama imediat de legătura cu Ext. Mașină. Noapte, dar simt că e o poveste lungă acolo în spate.
Este. Ăsta este practic primul film pe care l-am scris eu vreodată. Și după ce l-am scris, pentru că mi se părea foarte violent, l-am lăsat puțin deoparte și am făcut scurtmetrajele (Bad Penny, Kowalski, Ramona), apoi lungmetrajul (Charleston), iar el a stat cuminte. Și după lungmetraj am prins curaj – poate acum e momentul pentru un film de gen veritabil. Erau zece personaje, într-o cabană, la munte, prinși acolo de o furtună de zăpadă, afară era o haită de lupi, iar personajele acestea sfârșeau extrem de prost, murea toată lumea. Hiper-violent… Unii erau mâncați de lupi, unii se omorau între ei, o fată își lua o chitară în cap – în mod repetat -, iar ultimul personaj murea on camera, ars de viu.
Buun – ne-am găsit un coproducător din România, cu el am aplicat la diverse târguri internaționale și am fost selecționați la Veneția, unde ne-am ales un potențial coproducător străin, foarte interesat de film. Codruța, care mi-e prieten, partener, soție, producător, era însărcinată și am zis, bun, hai că îl amânăm un an, nici o problemă, bebelușul crește nițel, au mai făcut și alții filme cu un bebeluș de un an, nu-i panică.
Dar, odată cu Alexandra, a venit și pandemia. S-au născut deodată. Pandemia a dat totul peste cap. Coproducătorul extern s-a retras instantaneu, a zis că are alte priorități, iar apoi am pierdut și coproducătorul român. Bugetul era măricel, pentru că era un film cu efecte speciale, cu wrangler de lupi venit din Ungaria, cu filmări din elicopter veritabile, pe munte, cu zăpadă, la cabană, eu voiam să fie foarte decupat filmul – film de gen veritabil. Între noi fie vorba (*râde*) probabil n-aș fi reușit, pentru că nu mă pricep – n-am făcut în viața mea așa ceva, dar eram suficient de ambițios și de naiv încât să zic „hai să-ncercăm!”. Toată echipa abia aștepta. Și toate astea încep să cadă ca un domino, așa…
Am zis ok, e pandemie, amânăm filmul încă un an, se termină pandemia, mai crește și Alexandra. Alexandra a crescut, pandemia la fel.
Simți că te-a schimbat statutul de tată?
M-a schimbat foarte mult, Alexandra m-a schimbat foarte mult. Ăsta e unul dintre motivele pentru care nu regret foarte mult un film hiper violent. Nu mă mai reprezintă. În momentul ăsta, adică.
Deci clar nu mai avea să fie „socoteala de-acasă”…
Nu. În 2022 Codruța mi-a spus „Andrei, avem două variante: ori stăm să ne cadă din cer un milion de euro minimum, ca să facem filmul cum vrei tu, ori îl regândești.” Bineînțeles că inițial am spus „Vai, dar cum?!” Dar apoi am stat și m-am gândit „Fata are dreptate. Milionul nu vine de nicăieri, iar dacă-l fac cu banii pe care-i avem, iese un fel de Ed Wood.” Chiar mi-am adus aminte de secvența cu Martin Landau în Ed Wood, cu caracatița de cauciuc… Și-atunci am zis, varianta 2, îl regândim.
Tot anul 2022 m-am gândit, deci – și am zis că singurul mod de-a face acest film este să facem un film despre cum să (nu) faci un film. Astea sunt cărțile care ni s-au dat, asta e mâna pe care am primit-o – hai să o jucăm. Am făcut location scouting din nou, am repetat două luni și jumătate cu Andi, Rodica, Șerban și Dorian – nu poți să-ți dorești actori mai buni și mai inteligenți decât ei. Și am terminat de filmat în mai 2023.
O mare diferență față de tot ce-am făcut până acum este că la repetiții am devenit brusc mult mai liber, mult mai deschis la noi idei. Până acum, fiecare replică, fiecare pauză, fiecare ridicare din sprânceană era scrisă în scenariu. Acum însă i-am lăsat mult mai liberi, pentru că am simțit că e genul de film care are nevoie de asta, n-are nevoie de nimic strict, din contră, totul trebuie să pară cât mai imprevizibil, cât mai neplănuit.
Tocmai pentru că are multe planuri, ei nu joacă doar niște personaje dintr-un scenariu. Joacă și niște actori, producători, oameni din industrie…
Exact – mai întâi sunt personajele din filmul-din-film, după care joacă niște personaje complet diferite, echipa de producție: directorul de imagine, producătorul, executivul și omul bun la toate, care e și location manager, face și catering, e și avocat, e și șofer… Iar în partea a treia (sper să nu sune pompos) – Rodica, Șerban, Dorian și Andi sunt as themselves, dar nu ei înșiși, ci o variantă a actorilor Rodica Lazăr, Șerban Pavlu, Dorian Boguță, Andi Vasluianu.
M-au întrebat – „cât din noi punem în ce facem aici?” și eu le-am spus, „Oameni buni, cât vreți voi!, știți foarte bine că orice actor pune foarte mult din sine într-un rol, chit că joacă un criminal în serie. Aici, cu atât mai mult, dar eu nu sunt în măsură să vă spun. Cât din voi este în ceea ce veți juca acum, este doar alegerea voastră.” Și au făcut așa cum au simțit.
La repetiții mi-au venit o sumedenie de noi idei. Am rescris împreună cu Rodica o bucățică dintr-o secvență, cu monologul ei. Sunt foarte fericit că am făcut asta și că i-a plăcut și ei și că a acceptat, pentru că acela era un moment cheie pentru mine în film, acolo se rupe filmul în două și ajunge publicul să se întrebe „Eu la ce mă uit aici?! E film în film?… Ce s-a întâmplat?” Culmea, m-am simțit mai stăpân pe mine rescriindu-l împreună cu Rodica. Fără actorii aceștia, filmul nu se putea face, o s-o tot spun. Dar nici fără directorul de imagine, Andrei Butică, fără Mălina Ionescu la scenografie, fără Cătălin Cristuțiu la montaj; iar fără Codruța Crețulescu, pentru prima oară producător full, întreprinderea nu ar fi existat nici măcar pe hârtie.
Mergi pe o linie foarte fină cu acest film, între o poveste realmente interesantă pentru un public general și o scrisoare de dragoste pentru industria filmului, pentru culisele profesiei…
Păi am zis să oferim o perspectivă behind the scenes, ceva ce nu se vede în fiecare zi la cinema. Hai să vedem o mini ședință de producție, să vedem cum se descurcă niște oameni un pic depășiți de situație, pentru că practic noi vorbim despre noi aici, foarte onest, până la capăt – write what you know devine write what you do. Dintr-un punct de vedere, a fost și cel mai complex și complicat lucru pe care l-am născocit vreodată și în același timp cel mai ușor.
Care-i povestea cu Velica?
(*râde*) Velica e starul filmului, care nu e niciodată disponibil, nu apare la filmări, nu apare la repetiții, nu aia, nu ailaltă… O cheamă Velica, pentru că așa o cheamă pe cea mai veche prietenă a mea din copilărie și, dat fiind că filmul acesta e inspirat cumva din toate vacanțele de la Sinaia, cu Velica și cu mulți alți copii, am zis că ar fi drăguț să am un personaj cu acest nume, chiar dacă nu apare în film per se, doar îl auzim și vorbim despre el.
Când scenariul a fost gata, singurul om pe care am putut să-l rog să facă asta a fost Ana Ularu, care a fost, din nou, foarte drăguță și am fost foarte recunoscător că un actor de calibrul ei a vrut să facă o astfel de glumiță, un cameo audio. Și chiar a venit la filmare, conversația a fost înregistrată în direct. Toată lumea mi-a spus, „măi, de ce chinui fata? O chemi mai târziu în studio și gata…” și eu am zis ”păi dacă a acceptat chestia asta, hai s-o facem cum trebuie! Am zis că jucăm cinstit tot filmul? Jucăm cinstit tot filmul!”… Aproape tot filmul.
Am foarte mare noroc cu oamenii ăștia, pentru că înainte de a-mi fi parteneri, îmi sunt prieteni și chestia asta contează enorm.
Ai spus că ați jucat filmul „aproape” onest peste tot și mi-ai stârnit o curiozitate – o fi naivă întrebarea, dar eu te întreb: atunci când actorii sunt în mașină și conduc spre cabană, Șerban conducea efectiv mașina în timp ce dădea replicile?
Nu e deloc naivă, de altfel un prieten bun era chiar convins că am filmat în studio scena, ca Hitchcock pe vremuri. Și i-am zis nu, este filmată în timp real, pe serpentine. Și-atunci el a zis ok, dar măcar ați avut o platformă pe care era mașina, măcar omul nu conducea el. Și i-am spus nu, Șerban Pavlu a condus mașina într-un plan-secvență de 36 de minute, fără tăietură. Iar după momentul în care mașina se oprește, iar apoi pornește din nou cu Rodica la volan, care conduce următoarele 13 minute, Rodica este cea care conduce mașina, noaptea de data asta, tot pe serpentine. Am jucat onest. Vorbim foarte mult în acest film despre ce înseamnă realism în cinema, mi s-ar fi părut complet necinstit să trișăm cu așa ceva. De-aia m-am ambiționat să fie totul în plan-secvență.
Ne-ar fi ajutat montajul? Sigur că da! Montajul e cea mai minunată unealtă din lume. Dar am refuzat-o în acest film, făcând tot întregul mai complicat, pentru că am vrut să joc onest – nu e o hachiță, nu e un alint.
Am decis totuși că cele trei secvențe să fie extrem de diferite, stilistic. Prima este un cadru fix, ca o cameră de supraveghere, în format cinemascop și în culori foarte optzeciste. Bucata a doua este cu camera în mână, foarte franțuzesc, șaizecist, în format 1:85. A fost filmată color – Andrei Butică mi-a sugerat, la colorizare, s-o facem alb-negru, și am acceptat imediat. Eu, care altădată n-aș fi acceptat sugestii de acest fel nici cu pistolul la tâmplă… Iar scena a treia este filmată pe trepied, camera nu face decât pan din stânga în dreapta și înapoi, în format 1:33, formatul academic american să-i spunem, pentru că am vrut să nu vezi niciodată toți actorii în același cadru, urmărind inițial replicile, iar apoi, când devenea fizic imposibil, mișcarea să fie ghidată efectiv de instinct, cât mai cinstit, fără artificii, fără nimic.
Cu cât îmi spui mai mult cât a fost de onest și de raw, cu atât îmi vine mai tare să „te prind” cu ceva! Spune-mi despre momentul acela dintre secvența a doua și cea de-a treia, după replica „Eu NU filmez cu drona!”, când mașina e filmată din aer…
…din dronă! Da, asta apropo de nivelul „meta” al filmului, ei acolo vorbesc despre filmul pe care l-am văzut în prima secvență – thrillerul de la cabană. Or, noi folosim replica lui legând-o de filmul nostru, cu actorii care merg la filmare. Și evident că, la cât de țâfnos și la cât de arogant și la cât de plin de el este directorul nostru de imagine jucat de Șerban, am zis că da, cea mai bună glumă este ca următorul cadru după ce bate el cu pumnul în masă și zice „Io vreau elicopter, bă!”, să fie o filmare din dronă, voit stângace! Voiam să văd că e o mișcare care parcă e făcută împotriva voinței cuiva.
Cel mai greu lucru pentru un cântăreț bun este să cânte fals…
Este o regulă nescrisă – când faci un film despre film, filmul tău din film trebuie să fie minimum caraghios, ca să nu zic mai rău. Toate filmele, de la Noaptea americană până la Simone, respectă asta – regizorul trebuie să fie depășit de situație, iar filmul din film să fie cel puțin ridicol.
În scena de la cabană, așadar, ceva trebuia să fie off. Așa că am ales să filmez multe duble, deși n-aveam nevoie. Și la un moment dat le-am zis „Țineți minte cum ați jucat scena asta la repetiții? Păi n-ați jucat-o, ați citit textul, practic. Așa să faceți și acum.” Și așa au făcut, iar aceea e dubla din film.
Ca spectator, când privești filmul, pariul e să nu-ți dai seama că e un film-în-film, dar trebuie și să simți că e ceva bizar. Ei nu se încalecă deloc în dialog, fiecare dintre ei așteaptă cuminte să se termine replica celuilalt înainte să o dea pe-a lui, e foarte mecanic. Iar mecanicul acesta repetat vreo zece minute, cât durează scena, trebuie să dea impresia asta că e ceva în neregulă.
Pe mine scenariul m-a dus cu gândul la Charlie Kaufman, prin natura sa auto-referențială. În legătură cu filmele tale anterioare ai menționat de-a lungul timpului repere foarte clare de inspirație. De data asta, care au fost izvoarele și reperele?
Mi se pare un compliment mult prea mare pentru bărcuța în care plutim noi… Nu m-am gândit la Kaufman de data asta. Când te joci de-a făcutul unui film despre cinema, evident că reperele tale sunt automat tot ceea ce știi tu din istoria cinemaului. Eu știu foarte puțin. Lumea crede că eu am văzut foarte multe filme, că mă pricep la cinema – sunt niște oameni naivi sau drăguți. Dar tot ce am văzut, tot ce am înmagazinat, cumva se regăsește în acest film, altfel nici nu se putea.
Mai aplicat, dacă vrei, pot să-ți spun că după ce am scris scenariul (nu văd niciodată nimic înainte și în timp ce scriu scenariul, cel mult la seriale – nimic care m-ar putea influența în bine sau în rău), m-am gândit ce îmi spune el să revăd. Citindu-l, mi-a făcut poftă să revăd The Player, am revăzut Living in Oblivion al lui Tom DiCillo, care e jumate alb-negru, jumate color, a-propos… Cinemaul independent nouăzecist american e un loc în care mă întorc cu drag întotdeauna, mi se pare un moment senzațional.
Dar dacă vrei o inspirație veritabilă… am două literare: în primul rând Cireșarii, de aceea îi și mulțumesc lui Constantin Chiriță pe generic, pentru că filmul inițial de la asta a pornit – zece personaje într-o cabană egal Cireșarii pe cocaină. La un moment dat Vasluianu spune „pe cinstea mea!”, vorba lui Petrăchescu… Apoi, avem un citat din John Fowles, ad litteram, în monologul Rodicăi și structura din Iubita locotenentului francez, dar nu atât cartea lui Fowles este inspirația, cât filmul lui Karel Reisz. Cumva de-aici a venit ideea de a încerca un film în care vezi și filmul-din-film și actorii care joacă personajele respective.
Cât despre Orson Welles, pe care nu mă satur să-l numesc un geniu, am zis să încep filmul cu un citat din el, despre care nu știm dacă e veritabil al lui sau nu. Am căutat, am scotocit, n-am găsit nici da nici ba, așa că am pus în deschiderea filmului citatul și am scris dedesubt „allegedly” („pare-se”). În contextul acestui film, un citat neconfirmat mi se pare că se potrivește de minune.
Care e planul în viitor? Care e următorul baby?
Am două – un scenariu pentru un (non)musical, în măsura în care Ext. Mașină. Noapte este un (non)film de gen, și un sinopsis pentru o (non)melodramă alb-negru.„Deconstrucție” și „noir” sunt singurele cuvinte pe care pot să le adaug acum.
Deci, apropo de Ext. Mașină. Noapte, scena finală nu e chiar atât de simbolică pe cât pare?
Ei, este în mod clar un final. Chestiune întărită și de cântecul care o acompaniază. Al cui final – asta mi-e foarte greu să spun.