În așteptarea proiecției speciale a filmului său, Scons, unde va fi prezent pentru a răspunde întrebărilor publicului, regizorul belgian Koen Mortier ne împărtășește câteva amintiri de la TIFF și ne vorbește despre rolul pe care cinemaul îl poate juca în decantarea subiectelor grele din viața societății.
Ați venit prima oară la TIFF în 2007 cu lungmetrajul de debut, Ex Drummer. Ce amintiri aveți de atunci?
Îmi amintesc seara decernării premiilor, mi-au plăcut mult atmosfera și discursurile. Pe al lui Cristian Mungiu mi-l amintesc în special, știu că a zis că trebuie acordate mai multe fonduri cinematografiei, iar de față era inclusiv ministrul Culturii. Mi s-a părut foarte curajos din partea lui. În rest, îmi amintesc o cameră mică de hotel, fără internet. Dar de atunci s-a schimbat totul pe aici, iar festivalul are mult mai multă vizibilitate. Oriunde te-ai plimba prin oraș, îți iese în cale.
Cum participă filmul la dezbaterea despre abuz și recuperarea tinerilor în centrele de plasament?
În Belgia a stârnit multe discuții. Am avut emisiuni la televizor cu specialiști de la Ministerul Sănătății, cu tot felul de oameni care lucrează cu copii care au fost victime ale abuzurilor. Ideea a fost că trebuie făcute mai multe eforturi în direcția depistării acestor cazuri. Vorbesc despre școli, despre ce observă profesorii, ce observă prietenii, cunoștințele. E important, pentru că de viteza cu care se intervine depind șansele de recuperare ale copiilor.
Ce reacții ați primit la proiecțiile de până acum? Cum vă așteptați să fie primit filmul aici, la Cluj?
Prima proiecție a fost la Tallinn și mă temeam că toată lumea va părăsi sala, dar au rămas pe scaune, în liniște. Acum tocmai ce a fost proiectat în Țările de Jos, unde, tot așa, a mers mai bine decât mă așteptam. Copii care au de a face cu violența și abuzul există peste tot din păcate. Mă gândesc că și aici este o realitate. Însă e un film care îți cere să fii deschis/ă.
Cum i-ați ales pe actori și care au fost provocările în lucrul cu ei, mai ales că mulți sunt și foarte tineri?
E un mod de lucru foarte diferit. Am avut trei tipuri de actori, de fapt. Copiii din centru sunt jucați de non-actori care nu mai fuseseră niciodată în fața camerei. Asistenții sociali sunt jucați de actori profesioniști, care au trebuit să se tempereze ca să nu facă notă discordantă. Părinții sunt jucați de muzicieni rock, pe care i-am ales pentru că mi-am dorit interpretări explozive, explozie verbală, explozie corporală. Actorul principal, care îl interpretează pe Liam, e student la actorie, dar era abia în anul II la vremea aceea. Am lucrat aproape un an cu el să ajungem unde îmi doream, l-am dus în vizită la diverse centre și instituții, să înțeleagă cât mai bine ce presupune asta.
„Pentru mine filmul e ca un proiect social. Încerc să le arăt oamenilor cum e realitatea.”
Koen Mortier
În filmele de până acum îmbinați o abordare mai realistă, inspirată de documentarul observațional, cu una poetică, mai deschisă către experiment. Care e spiritul din spatele acestei îmbinări și ce efect urmăriți prin ea?
Scons este primul film pe care nu l-am planificat pe partea tehnică. Am căzut de acord cu directorul de imagine să nu avem niciun decupaj prestabilit, ci pur și simplu să ne orientăm la fața locului, să lăsăm secvența să curgă și să o observăm cu camera. Am vrut să am camera cât mai aproape de personajele copiilor, ca și cum ar fi o extensie a lor. Casa părinților am vrut să fie foarte întunecoasă, ca în tablourile vechi, ca în Nosferatu. Centrul de plasament am vrut să fie mai neutru, deprimant, dar nu în mod exagerat. Sigur că am căutat și o anumită poetică, doar că aici poetica e mai mult parte din atmosfera realistă. Excepția e secvența de final, care e inspirată din Caravaggio și din horror-urile italiene. Am vrut să fie cât mai roșie, cât mai caldă, cât mai bolnavă, dar în același timp să evoce o libertate poetică. Acolo nu m-a mai interesat documentarul, am vrut să fac altceva – se întâmplă cu adevărat? E doar în capul lui?
Proiecte viitoare?
Încă nu știu. Scriu la un proiect nou acum, dar mai este mult de lucru. E despre colonizarea belgiană a Congoului din anii 1880, cu un misionar care călătorește acolo și vede toate acele lucruri. E o persoană de culoare, primul misionar de culoare din Congo, care chiar a existat, am jurnalul lui. Părinții săi au trăit în sclavie în America, iar el, ca om liber, a vrut să plece în căutarea originilor. Odată ce ajunge acolo, găsește totul distrus de industria cauciucului. În jur de cinci milioane de oameni au murit atunci din cauza regelui Belgiei. Deci este un film despre cea mai întunecată perioadă din istoria Belgiei.