Într-un regim opresiv, mai exact în Cehoslovacia comunistă din 1980, Michal și Juraj studiază la un seminar teologic. Cei doi tineri, în urma unui manifest anticomunist postat pe avizierul școlii – și mulți alții pe lângă ei – sunt supuși presiunii în fața căruia trebuie să aleagă colaborarea cu regimul totalitar sau refuzul de a se conforma cerințelor venite din toate părțile (în mod special din partea dascălilor), și încă cu consecințe drastice. În linii mari, o astfel de poveste, într-un fel sau altul, nu e tocmai un teritoriu pe care nu s-a mai umblat. Totuși, maniera de expunere a regizorului Ivan Ostrochovský, exclusiv în acest context istoric, își mobilizează toată forța în stările de neliniște propagate strict prin măsuri vizuale, coloană sonoră și sound design.
Toate aceste trei unelte principale cu care lucrează Ostrochovský n-au prea fost apreciate de unii cronicari, în care presiunea generează presiuni tocmai prin felul expunerii ei: fură în mod flagrant ochiul, invadează sonor etc. Aș putea înțelege nemultumirile lor până la un anumit punct – și acela ar fi tocmai această maniera (și nu alta!) care stă la baza întregului efect produs de film. Iar efectul produs servește, în felul ăsta, mai degrabă un thriller politic decât un film politic per se – un punct de vedere care a alunecat pe lângă unii.
Așadar, în thriller-ul lui Ostrochovský absolut toate personajele sunt destul de scumpe la vorbă. (I s-a mai reproșat, cu grabă, de asemenea, zgârcenia cu care sunt rostite cuvintele.) În frunte cu intimidantul de serviciu Vlad Ivanov (Dr. Ivan, responsabil cu amenițările în numele poliției secrete), dascălii școlii teologice și culminând cu elevii – toți sunt profund adânciți în ganduri; și nu pentru că se gândesc neapărat la ceea ce vor raspunde în fața unuia sau celuilalt, ci la ceea ce vor intenționa să facă, sau să desăvârșească, uneori pe ascuns. În toată suma asta mare de tablouri alb-negru aflate mereu într-o mișcare relativa, tăcerea joacă rolul principal. Servitorii e un film cu oameni pe care abia reușim să-i cunoaștem. Accesul la adevărata lor cunoaștere e limitat, într-un deosebit fel în care nici ei nu se cunosc, în totalitate, reciproc. În plus, formula simbolică prin care regimul opreziv își începe literalmente degradarea, e reprezentată prin Vlad Ivanov – detestatul responsabil cu ancheta din cadrul seminarului ajunge să fie până la sfârșitul filmului, în nimicnicia sa din apartament, acoperit acum complet de coji și răni. Face, într-o scenă finală, subiectul uni body horror deosebit de explicit în contextul dat.