Regizorul și scenaristul Kenneth Branagh crează o lume în alb-negru în Belfast – un film inspirat din memoriile sale din copilaria petrecută în Irlanda de Nord, în perioada ei cea mai turbulentă. Pentru Branagh, privind retrospectiv, Belfast încape în doar câteva străduțe cochete, memoriile la care face apel nu ies din aleile în care pare să-și fi petrecut copilaria, așa cum războiul civil din 1969, dintre protestanți și catolici, pare să se desfăsoare și el într-un spațiu relativ strâmt, asta dacă omitem magnitudinea știrilor televizate. Acest set de amintiri lucrate de Branagh din perspectiva unui copil și a înțelegerii lui asupra unor serii de evenimente care, într-o măsură mai mică sau mai mare, îi dau viața peste cap, se desfășoară în mai multe etape – unele care par să cârpească o serie de amintiri minore, altele îi formează educația și îi grăbesc maturizarea. Dintr-o lungă serie de filme dedicate de unii regizori copilariei lor, Belfast pare unul dintre cele mai cinstite.
Scenele din debut prezintă o comunitate pașnică și prietenoasă care, conform stării de spirit a locuitorilor, capătă vizibil alura unui musical. Apoi, îndată cu izbucnirea violențelor, totul se schimbă. O mulțime mascată, alcătuită din protestanți incendiază mașini, sparg ferestre și fac tot felul de presiuni asupra catolicilor. Copleșiti de evenimentele din stradă, cei mai vulnerabili ajung să se baricadeze în case, ascunzandu-se pe sub mese. Din acest punct încolo, viziunea lui Branagh – exclusiv din perspectiva lui Buddy (Jude Hill) – asupra războiului din cartier și tot ceea ce va aduce după el, încearcă să acopere cele mai importante trăiri din viața acestui copil.
Analizând succint personajul lui Buddy, conform contextului istoric din care face parte, lumea lui, așa cum o știa, și după cum era obisnuit să traiască în ea, îngheață, efectiv. Dintr-un participant la activități care-i defineau vârsta, Buddy se trezește un observator al efectelor generate de războiul civil. Astfel, ajunge să privească cu interes dezbaterile de pe stradă, se implică în discuții privind starea religioasă a comunității cu o verișoara mai mare, se uită printre uși întredeschise, din capătul scarilor sau din spatele vreunui geam la disputele dintre părinții lui, e angrenat într-un jaf al unui supermarket din care iese tras de urechi de maică-sa, încearcă să înțeleagă mai multe despre lumea nouă în care trăiește și despre dragoste (bunicul său joacă un rol semnificativ în privința asta) etc.
Tot acest proces al dezvoltării lui mai cuprinde neliniștea participării la un conflict – care mocnește inițial, pentru ca mai apoi să explodeze într-un fel cât se poate de romanțat – dintre tatăl sau și un vecin problematic. Totuși, Buddy nu-și pierde inocența. Alte serii de evenimente care-i conturează viața și creșterea sunt reprezentate prin cinema – exceptând westernurile alb-negru văzute la televizor, singurele culori care invadează filmul sunt acelea de pe ecranul cinematografului sau de pe scena teatrului. Strict din punct de vedere stilistic, Branagh e foarte atent la toate etapele prin care Buddy trece către o relativă maturizare. În acest sens, Belfast cârpește uneori amintiri, alteori le face relevante prin filmări cu incetinitorul – în felul ăsta, prin acest obișnuit procedeu cinematografic, importanța unor momente din viața băiatului se fac simțite tocmai prin felul reprezentării lor.