Discutam recent cu un prieten despre experiențele noastre festivaliere. El îmi povestea despre cum, pe cînd era încă în liceu, a luat un tren la 6 dimineața din Brașov pînă la Râșnov, apoi a așteptat 3 ore fața cinematografului, pentru a prinde proiecția Olympiei 1 & 2 a lui Leni Riefenstahl. „Și a fost foarte frumos, chiar simțeam că o fac pentru ce urma să se vadă pe ecran”, mi-a spus, după care a mai adăugat: „Cannes nu-mi dă senzația asta. Cannes îmi dă senzația de oameni cărora de fapt le place să stea mai mult la coadă.” Am fost atunci străfulgerat de una dintre cele mai dragi amintiri festivaliere ale mele, cînd, în singurul an în care am fost la Cannes – anul lui Shoplifters de Hirokazu Kore-eda –, obișnuiam să mă trezesc cu noaptea-n cap, apoi să cobor pe străduțele goale, în lumina uleioasă a zorilor, pînă spre Palais des Festivals, unde se arătau filmele, și să-mi ocup locul la coadă, sperînd că voi reuși să intru la prima proiecție a zilei. Se amestecau în acele minute de așteptare oboseala care nu avusese timp să se dizolve prin cele cîteva ore de somn, ambiția de a vedea cît mai mult, după un program aproape neverosimil, și – îmi vine acum să zic – dorința de cinema.
Dar intuiția prietenului meu rămîne corectă. Ne-aflăm acum în punctul în care festivalurile, ținute pe tușă de contextul sanitar, se urnesc din loc și se pregătesc să revină. Festivalurile ne-au lipsit. Ne îmbarcăm din nou în vagoanele lor știind cît de vitale sînt nu doar pentru confirmarea ecosistemului cinefil în care ne place să trăim, ci mai ales pentru oamenii – cineaști mai mult sau mai puțin obscuri, producători mici și mijlocii, tehnicieni care înlănțuie proiecte abia vizibile etc. – care, sub o formă sau alta, depind de existența lor. Există un model diferit pentru festivaluri, care să nu mai fie doar o încordare a mușchilor publicitari, ci un aide-mémoire cinefil? Ar cam trebui.
În lipsa festivalurilor, cinema-ul de autor devine o idee cu greu plauzibilă. Dincolo de discuțiile cinefile de la capătul proiecțiilor, dincolo de petrecerile în cerc închis, dincolo chiar și de turism, festivalurile sînt aici pentru a da o șansă filmelor care altminteri ar rămîne să-și doarmă somnul de veci pe stick-uri USB sau în cutiile rolelor de peliculă. În termeni de selecție, festivalurile trebuie să aibă o componentă bazată pe descoperire și încă una bazată pe promovare. Cele două coabitează adesea cu neplăcere. Există două probleme aici, iar ele sînt complementare: întîi, aceea că, din nevoia de a arăta lumii cît mai multe filme măcar o dată, apare un tip de cinema incapabil să treacă de bariera acelei prime proiecții unice, incapabil, adică, să își găsească un public oricît de mic.
Filmele se nasc și mor odată cu festivalul care le-a selecționat. Apoi, aceea că festivaluri precum Cannes ori Veneția s-au evidențiat de ani buni nu atît ca platforme pentru descoperirea unor talente, a unor opțiuni pline de îndrăzneală, cît ca promovarea, în buclă, a unui commando de cineaști neinteresanți, toți la fel, care nu mai au nevoie de critică – și nici măcar de public –, din moment ce instituția festivalului e acolo pentru a avea grijă de ei. Ieri Fellini sau Bergman, azi Lánthimos sau Mundruczó: oricum ai lua-o, regresul e evident.