O privire ironică asupra rolului divinității în lumea absurdă a optimismului sec și a fanatismului, Lourdes a făcut mai puține valuri decît era de așteptat după premiera sa la Veneția, în 2009. Poate că o perspectivă mai puțin subtilă ar fi atras după sine o altă reputație și, implicit, un număr mai mare de spectatori, mai ales că a venit la doar trei ani după controversatul Cod al lui Da Vinci (Ron Howard), care a pus pe jar mai multe comunități religioase, însă abordarea reținută, aproape documentaristă a Jessicăi Hausner nu pare să fi lezat prea multe sensibilități.
Mai mult decât un studiu al credinței, Lourdes funcționează ca o comedie socială despre faimoasa stațiune turistică în care minunile ce ar trebui să aibă loc întârzie să apară, însă stilul nu e deloc unul expansiv, camera păstrând mereu o oarecare distanță și obiectivitate (deloc surprinzător având în vedere că Hausner a învățat meseria alături de compatriotul austriac Michael Haneke).
Christine (Sylvie Testud), care nu își poate mișca brațele și picioarele din cauza sclerozei multiple, vine în pelerinaj la Lourdes alături de un grup alcătuit din mai mulți oameni invalizi sau bolnavi și însoțitorii acestora, din care nu puteau lipsi însă nici câteva femei în vîrstă aflate în căutare de senzațional și subiecte de bîrfă. Grupul se află sub supravegherea mai multor asistente medicale voluntare îmbrăcate ca măicuțele și a câtorva cavaleri maltezi care par să aibă drept principală ocupație flirtul cu cele dintîi. În principiu, bolnavii par să fi venit aici pentru a găsi vindecarea spirituală, o oarecare liniște sufletească, acesta fiind de altfel și sfatul primit de la clericii din zonă, numai că pe la spatele lor oamenii nu vorbesc decât despre miraculoasele vindecări fizice și cele mai puțin autentice, ale unor oameni care au devenit din nou paralitici după cele cîteva zile cît a durat minunea.
Christine nu crede neapărat în puterile orașului de munte, unde se zvonește că Fecioara Maria i-a apărut Sfintei Bernadette acum peste o sută cincizeci de ani, însă pelerinajele sînt singura ei ocazie de a ieși din casă. Așa cum îi spune și ioanitului Kuno (Bruno Todeschini), care e vădit interesat de ea, în ciuda avansurilor făcute de asistenta Maria (Léa Seydoux), preferă tururile culturale celor religioase.
Multe dintre scenele din Lourdes sunt filmate în mijlocul mulțimilor și ceremoniilor reale, ceea de adaugă un strat de ironie în plus cozilor interminabile de la intrările în grote sau lăcașuri de cult și numeroaselor magazine de suveniruri aglomerate. Protagoniștii sînt însă toți actori profesioniști. Testud, cel puțin, e extraordinară: speranța care își face apariția pe fața ei atunci când atinge piatra muntelui sfânt e înlocuită de rușine imediat ce conștientizează că optimismul exagerat care o încearcă e nefondat. Figura ei pare să fie mereu traversată de un amestec neobișnuit de teamă și epuizare, și uneori chiar și gelozie îndreptată spre tinerii din jurul ei, care își pot folosi corpurile după voie, toate ascunse sub o expresie de politețe exagerată.
Ca și jocul protagonistei lui, filmul e puternic mai degrabă pentru ceea ce sugerează decît pentru cum o face, Hausner lăsînd toate criticile să vorbească de la sine, într-un plan secund. Poate că Lourdes e un film grațios și liniștit care necesită o raportare asemenea, însă pentru umorul tăios de care dă dovadă și triunghiul amoros sugerat în contextul catolic, apariția lui a fost dureros de trecută cu vederea.