Din aeroportul din Bilbao pînă în San Sebastian am făcut un drum de o oră cu mașina, prin munți, pe lîngă parcuri naturale sau pe malul oceanului. Stațiunea de pe coasta Atlanticului în Golful Biscaya poate fi descrisă cel mai bine de sloganul cu care a și fost Capitală Europeană a Culturii în 2016: “Waves of people’s energy“.
Sala principală a Festivalului de la San Sebastian, cel mai important festival al Spaniei și unul dintre acelea din „A list” este Centro Kursaal – în timpul anului un centru de evenimente de afaceri și evenimente culturale. O sală de 1,800 de locuri, una de 650 de locuri și multe altele, mai mici. La nici 5 minute de ea e San Telmo Museum, locul unde se întîmplă întîlnirile de industrie, vizavi Cines Príncipe, unul dintre cele mai mari cinematografe de arthouse din Spania. Teatro Principal este în centrul orașului vechi și-ajungi la el pe străduțele înguste burdușite cu magazine cu pintxo de toate felurile și gelato în toate culorile.
Locul meu favorit a fost Tabakalera, o fostă fabrică de tutun transformată într-un centru de artă și cultură contemporană. Foarte aproape de centrul festivalului și lîngă stația de cale ferată Estación del Norte, centrul găzduiește pe timpul anului rezidențe artistice, expoziții, festivaluri de filme experimentale sau foarte nișate, arhiva de film bască și o școală de film.
Dacă toate aceste clădiri nu ar avea un alt rol pe parcursul anului, ai spune că orașul San Sebastian a fost construit pentru festivalul de film care vea să-l găzduiască din 1953.
De-a lungul timpului aici au fost premiați John Malkovich, Francis Ford Coppola, Woody Allen, Denzel Washington, Agnès Varda, Monica Bellucci, sau, anul acesta, Costa-Gavras și Penélope Cruz. Lista e lungă și impresionantă, la fel și cea a filmelor care s-au regăsit de-a lungul anilor în palmares.
La Cines Príncipe am văzut The Other Lamb, cel mai recent film al Malgorzatei Szumowska (cunoscută pentru Mug, Body sau Elles), primul ei film în limba engleză. Un film curat ca o poezie naivă, care trece prin culte religioase, patriarhat și feminism, putere și sensibilitate, cu cadre greu de uitat și care-ți vor rămîne întipărite în memoria vizuală mult timp.
Greu de uitat este și Les Enfants d’Isadora, povestea legendarei dansatoare Isadora Duncan care, la 8 ani după moartea celor doi copii, creează spectacolul Mother, încheierea unei perioade de doliu și pragul pe care îl trece pentru a merge mai departe. Filmul, regizat de dansatorul devenit regizor Damien Manivel, întoarce reflectoarele către coregraf, dansator și spectator, oferindu-le fiecăruia partitura de strălucire și durere de care au nevoie.
Sînt multe de spus și despre titlurile-șoc precum norvegianul Disco și spaniolul Ema, sau despre Portrait de la jeune fille en feu, care va fi văzut și pe ecranele din România. Dar pentru asta lăsăm cuvîntul criticilor de film, iar eu m-aș întoarce la atmosfera festivalului.
La final de septembrie, cînd are loc anual festivalul, vremea e capricioasă. În 4 zile am prins zi de plajă, furtună pe ocean, zi perfectă pentru surfing și ploi de vară. Fiecare zi își are farmecul ei și vremea contribuie la asta, localnicii sînt obișnuiți să aibă la ei costumul de surf, umbrela de plajă și pelerina de ploaie și nu pare să-i deranjeze asta în nici un fel.
Drumurile de la o sală de cinema la alta duc spe malul Atlanticului sau prin orașul vechi. Așa că imaginile cu oameni ieșiți din sală la 1 noaptea, care merg desculți pe plajă spre hoteluri sînt ceva obișnuit aici. La fel și discuțiile înfocate despre filme – să nu uităm că spaniolii sînt oameni pasionali. Și întîlnirile stabilite pe plaja de lîngă Centro Kursaal, unde oamenii „bat palma” în timp ce privesc oceanul.
Proiecțiile încep în spirit de veselie – spotul festivalului are o muzică veselă și oameni care bat din palme, gest molipsitor și adoptat de spectatorii din sălile pline. Spațiile de socializare din cinematografe sau de pe terasele amenajate în jur sînt mereu pline și atmosfera se extinde în tot orașul vechi. Titluri de filme, regizori, strategii, rezultate, cifre, pasiuni, oameni care au pariat tot pe o carte. Pe toate le auzi și le găsești în San Sebastian pe parcursul festivalului. Și ăsta-i cel mai mare cîștig.
Venisem la San Sebastian cu o agendă plină și timp prea puțin, însă aici am învățat ce-nseamnă să te gîndești la un film ce-abia l-ai văzut în timp ce mergi noaptea desculț pe malul oceanului în timpul fluxului.
Și m-am mai gîndit și că astfel de orașe care să găzduiască astfel de festivaluri ar trebui să existe-n toată lumea. Chiar și în România.