Interviu cu actrița Dana ROGOZ
Dacă n-ați văzut filmul Mo, mergeți să-l vedeți. E o poveste cu care empatizezi ușor. E un film despre teribilism, putere și vulnerabilitate. Despre tinerețe și maturitate. Despre cum lucrurile o pot lua ușor razna și efectele sînt pe termen lung.
Și tu și regizorul Radu Dragomir ați făcut multă televiziune. Cît a contat această experiență pentru lungmetrajul Mo?
Radu și cu mine ne-am cunoscut lucrînd în televiziune. Deci acesta ar fi primul și marele nostru cîștig. În plus, tot în televiziune am învățat amîndoi o anumită disciplină și o eficientizare a timpului de lucru.
Mihai Chirilov, directorul artistic al TIFF-ului, unde am și văzut, de altfel, filmul, spunea “că este cel mai provocator film românesc al anului, ba chiar al ultimilor ani, calcă apăsat pe terenul minat de controversele generate de mișcarea #metoo”. De ce ți-a fost cel mai teamă legat de rolul ăsta?
Scenariul filmului a fost scris cu mult înainte de mișcarea #metoo. Atît Radu, cît și eu, am crezut în poveste și în nevoia de a fi spusă. Cumva #metoo a venit ca o confirmare pentru noi, văzînd cîte victime ale abuzului sexual au simțit nevoia de a împărtăși experiențele lor chiar și la noi în țară, unde – să fim realiști – mișcarea nu a avut un impact major. Da, e un film care expune un subiect extrem de sensibil, care divide societatea, și care tocmai de aceea merită a fi abordat. Pentru mine Mo a fost primul rol principal într-un lungmetraj, așadar am avut o mulțime de temeri înainte de a începe efectiv lucrul. Fiind și debutul lui Radu, miza era uriață pentru amândoi.
Filmul sondează o situație de abuz, o nuanțează și nu dă verdicte. V-ați consultat în privința scenariului și, implicit, a rolului tău?
Am primit scenariul de la Radu într-o variantă foarte apropiată de cea finală. Felul în care e spusă povestea, dinamica relațiilor, dialogurile nuanțate, toate îi aparțin lui Radu. El a dat direcția și apoi ne-a oferit nouă confortul să îmbogățim aceste personaje, pe baza intuiției sau experiențelor personale. Am purtat discuții foarte lungi legate de personajul meu, începînd de la muzica pe care o ascultă și pînă la relația cu tatăl ei din adolescență.
Ați călătorit deja cu filmul destul de mult și l-ați și lansat de curînd în cinematografe. Ce reacții a stîrnit?
Unele reacții de după proiecții sînt pur și simplu copleșitoare. Femei care vin să îmi povestească plîngând experiențe similare cu cea a lui Mo. Bărbați care ne povestesc că li s-a făcut rău la propriu în sala de cinema, dorind să intre în ecran să oprească evoluția acelei seri și să se pună scut în fața fetelor. Și ceea ce ne bucură sunt Q&A-urile de după film, unele mai lungi decît filmul în sine. Ele arată încă o dată nevoia de a dezbate acest subiect la noi în țară.
Mo are un aer de cinéma vérité care îl face și mai convingător. Cît de calculat a fost?
Am repetat timp de o lună înainte de filmare, în fiecare zi. Nu cu mișcare, ci doar text. Așadar, cînd am ajuns la cadru, știam perfect care sînt intențiile personajelor în fiecare moment. Am fost foarte atenți ca nici un gest să nu fie în plus, nici un gest să nu trădeze un personaj prea mult, ca jocul de-a șoarecele și pisica să rămînă permanent sub tensiune.
Cum te-ai “documentat” pentru acest rol?
A fost un proces lung, mai ales că Mo e foarte diferită de mine din multe puncte de vedere. De la muzica pe care a trebuit să mi-o însușesc pentru acest rol și toată atitudinea punk – rebelă (pentru care am mers inclusiv la concert Greenday înainte de filmări), pînă la reintegrarea în mediul universitar (pentru care am intrat „ilegal” în ASE de mai multe ori, aflînd și care sînt cele mai noi metode de a copia) și pînă la documentarea mărturiilor altor victime ale abuzului sexual. Dar cel mai mult am căutat în mine. Furia, revolta, emoții pe care le-am ținut de multe ori cu greu ascunse în mine și-au găsit calea de a ieși în sfîrșit la suprafață.
Ce ai aflat despre tine făcînd acest film/rol?
Că sînt mai curajoasă decît credeam.