Cu puțin timp înainte de încheierea filmărilor la cel mai recent film al său, O vară rock’n’roll, regizorul Kirill Serebrennikov a fost arestat și ulterior plasat sub arest la domiciliu, aducîndu-i-se acuze de fraudă îndreptate împotriva statului rus. În realitate, gestul are mai mult conotații politice și vine în urma unor comentarii critice ale lui Serebrennikov la adresa guvernului. În lipsa sa, restul echipei a reușit, cu ajutorul notițelor sale și al repetițiilor anterioare, să ducă la bun sfîrșit filmările, iar procesul de post-producție a fost definitivat la domiciliul regizorului, de pe un calculator fără acces la internet, astfel că nu au fost încălcate interdicțiile impuse. Însă în ciuda contextului în care a fost realizat și a unui subiect comun, artiștii prezentați fiind și ei reduși la tăcere de regimul politic, filmul este destul de cuminte, iar critica adusă sistemului punitiv este umbrită de nostalgie.
Filmat într-un alb-negru stilizat și asezonat, în timpul momentelor muzicale, cu cadre color și ilustrații MTV-iste, filmul își introduce încă de la început spectatorul pe scena rock-ului sovietic: cîteva fete intră pe fereastra băii, se ascund într-o toaletă de managerul locației care, preocupat să facă pe plac partidului, e tăios cu tinerii care nu vor decît să se distreze, și se strecoară în sala în care pe scenă cîntă trupa Zoopark. Deși e un concert underground, publicul e supravegheat îndeaproape de poliția care nu le permite să se ridice de pe scaune sau să danseze, cu atît mai puțin să afișeze pancarte cu mesaje pentru idoli. Imediat după concert, solistul Mike Naumenko (Roma Zver) alături de soția sa, Natașa (Irina Starșenbaum), ajung să-l cunoască pe protagonist: Viktor Țoi (Teo Yoo). Aflîndu-i dragostea pentru muzică, Mike îl ia repede sub aripa sa protectoare și îl ajută să-și lanseze cariera și primul album alături de trupa sa, Kino. Deși vizibil afectat (pleacă de acasă și hoinărește pe străzi în ploaie, beat), nu-l vede ca pe o amenințare nici măcar atunci cînd soția sa îi confirmă temerile de gelozie și îi cere permisiunea de a-l săruta pe cel de care s-a îndrăgostit.
Urmărind ascensiunea reală a unui rock star, filmul ajunge inevitabil să aibă numeroase momente muzicale, toate regizate astfel încît să surprindă nostalgia acelor vremuri și nevoia de exprimare prin artă. Cele mai multe dintre ele, care nu relevă opresiunea sistemului, ca cel din deschidere, prezintă inovații stilistice și debordează de o energie molipsitoare. Dezamăgirea vine atunci cînd unul dintre personaje, care însoțește spectatorul pe parcursul filmului, sparge cel de-al patrulea perete și i se adresează direct, dezvăluindu-i că ce tocmai a văzut nu s-a întîmplat, dar dîndu-i de înțeles că ar fi putut avea loc în lipsa unei sistem opresiv. Astfel, filmul reușește să critice lipsa libertății de exprimare doar prin sărbătorirea unora dintre cei mai iubiți revoluționari ruși și prin ilustrarea dorinței de a trăi ca în Vest, alimentată de muzica unor nume precum David Bowie, Iggy Pop sau Talking Heads.