TIFF.17 Despre nostalgie

Unii mi-au zis ca TIFF-ul ăsta e prea nostalgic. Alții că e prea sovietic. Alții că e prea maghiar. Da, că de fapt e TIFF și că, oricum ar fi, găsești ceva de văzut.

Eu cred că TIFF-ul, ăla din mintea mea și a lui Chirilov, e original și îndrăzneț. De aproape 20 de ani ne scoate din amorțeală. Nu e un festival care să te facă să lâncezești. Dimpotrivă, provoacă și are zvâc. De la Pianista lui Haneke, hit-ul primei ediții până la Touch Me Not. De la scurt-metrajele horror, deja tradiție, până la programul dement al celor de la Shockproof Film Festival, pe care o să-l vedeți la H33. La TIFF nu prea ai vreo șansă să te plictisești. Poți savura o comedie bună în Piața Unirii, dar și un arthouse finlandez la Victoria.

Dar să revin la nostalgie. TIFF 2018 e, pentru mine, o reconectare cu trecutul, cu amintirea unor mari cineaști, cu anii mei de formare, cu anii în care stăteam la coadă la cinema la Republica sau mă uitam la filmele alb-negru de pe TVR1.

L-am descoperit pe Ingmar Bergman la București, în 90, în anul I de facultate. Făceam naveta între Academia de Teatru & Film și Cinematecă, în fapt, a doua școală de film pe care o urmam în paralel. Aveam un mare handicap față de majoritatea colegilor de la regie, mulți mai mari ca mine. Nu văzusem nici Bergman, nici Jarmusch, un pic de Tarkovski, iar pe Antonioni îl descoperisem când făceam pregătirea pentru facultate. După filmele lui Bergman, ieșeam din sală parcă hipnotizat. Mut de uimire. Am văzut Persona de două ori iar Tăcerea, Rușinea sau Oul de șarpe m-au copleșit.

Istvan Szabo si Marta Meszaros ar fi trebuit invitati la TIFF din primele ediții. Cu domnul Szabo am mai incercat dar nu ne-a ieșit. Sunt cineaști imenși cum România nu a prea avut, în afară de domnul Pintilie, sau Daneliuc ori Tatos. Mergeți să vedeți Mefisto, Adopțiune. Sau Jurnal pentru copiii mei. Întâlniți-o pe doamna Meszaros, e o bucurie de om.

N-am fost fan Tarkovski. În școală era un adevărat cult în jurul lui, totul era în jurul Călăuzei sau a lui Rubliov. La Oglinda am adormit de fiecare dată. Asta nu înseamnă că nu am iubit Copilăria lui Ivan sau Sacrificiul. Rușii însă sunt cei mai tari. În ultimii 10-15 ani, multe din filmele pe care le-am iubit necondiționat au venit de acolo. De la Andrei Zviagintsev si Kirill Serebrennikov, doi magicieni. Pe vremuri, în copilărie, tot rușii dădeau tonul când venea vorba de filme de public, de alea la care umpli batista de lacrimi, sau stai mic în sală plin de emoție așteptând inevitabilul final pe care oricum îl bănui de la minutul 50. La TIFF, noi ăștia mai copți, o să revedem Gară pentru doi si Moscova nu crede în lacrimi. Dar vă conjur: mergeți la Du-te și vezi. E cel mai teribil film despre război făcut vreodată.

Bergman s-a născut în anul când România s-a făcut mare, când Transilvania s-a unit cu restul Regatului. Sărbătorim și noi, în felul nostru, Centenarul, fără să arătăm 100 de filme romanești (ar fi și greu să găsim atâtea bune…), fără să declanșăm declarații patriotarde fără sens într-o țară de unde românii pleacă în continuare pe rupte. O să găsiți la TIFF filme din perioada 1950-1990, filme polițiste, despre tineri, comedii romantice, filme cu studenții Clujului anilor 70 (nu ratați Gaudeamus Igitur), filme de acțiune sau epopei istorice. A propos de istorie – mergeți la Muzeul de Artă să vedeți cum arăta Romania profundă a anilor 1916-1920. Avem o expoziție superbă, Photo Historia, cu fotografii din colecția Sorin Nica. O să înțelegeți mai bine probabil de ce nu avem autostrăzi nici azi, 100 de ani după…

O să mai fie un Truffaut de colecție, Vivement Dimanche, în prezența muzei lui, invitata specială a TIFF, doamna Fanny Ardant. Pădurea spînzuraților va fi proiectată în prezența Annei Szeles iar Dincolo de nisipuri, într-un TIFF again fără Radu Gabrea, va fi arătat în onoarea lui Dan Nuțu.

O ultimă amintire. Probabil cea mai dragă mie. Lucian Pintilie a dispărut înainte de TIFF. Am găsit, între zeci de foldere, fotografii superbe, inedite făcute în urmă cu 7 ani la el acasă. Un photo-shooting semnat Roald Aron. În care îl veți vedea pe Pintilie jucându-se, pozând ca un copil în fața aparatului de fotografiat. Cum n-a făcut-o probabil niciodată. Am găsit si pozele făcute la TIFF în 2011 și 2013 de Nicu și ai săi colegi. Le veți vedea la Casa TIFF și Casa de Cultură a Studenților.

De fapt, TIFF-ul ăsta e cel mai tâmpit dintre toate. Bucuria apropierii lui a coexistat în inima mea cu durerea că doamna Doina Cornea și domnul Pintilie ne-au părăsit. Printre puținele repere morale ale unei nații unde compromisul și mica înțelegere au fost ridicate la rang de obicei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *