Puterea exemplului: Márta Mészáros

Legenda spune că, foarte tânără fiind, Márta Mészáros a intrat într-un studio maghiar şi a cerut şansa de a deveni regizor. Atât dorea, o şansă. Simţea că restul va veni de la sine. O angajată de pe-acolo, mirată, a trimis-o însă acasă şi i-a spus, părinteşte şi amical, că nu e bine să aibă asemenea pretenţii stupide şi că ar trebui să nu se mai joace cu cuvintele.

Destinul cerea, însă, ca Márta să devină cineast. Acest lucru nu avea cum să nu se întâmple. Născută la Budapesta, dar crescută în Kârgâzstan (pe atunci parte a URSS), ea a avut norocul de a fi învăţat limba rusă. Fusese, poate, singura ei şansă legată de acel loc trist unde tatăl ei fusese arestat şi ucis pentru orientări anti-comuniste, iar mama de asemenea îi murise. Cunoaşterea limbii a ajutat-o pe viitoarea cineastă să urmeze cursurile şcolii sovietice de cinematografie. Autorităţile din Ungaria nu permiteau pe atunci femeilor să intre la instituţia similară maghiară.

În acest climat est-european profund patriarhal, Márta Mészáros s-a lovit de oprelişti şi sincope, dar toate au întărit-o. Rămasă fără părinţi de mică, revenită în ţară după experienţa sovietică, ea a decis să îşi dedice cariera şi interesele acestui tip de probleme umane, cu care se confruntase şi peste care trecuse, dacă stăm să ne gândim şi fără să exagerăm, în mod eroic. Singură, fragilă, ea nu s-a dat niciodată bătută, ci şi-a canalizat traumele şi deziluziile către o forţă creatoare absolut debordantă.

Întâmplarea de a-şi fi început activitatea ca documentarist şi doar apoi să treacă la ficţiune a ajutat-o să construiască poveşti deseori fondate pe detalii autobiografice autentice şi pe materiale de arhivă. Aceste mărci i-au oferit o identitate vizuală şi narativă puternică: au ajutat-o să vorbească pe un ton distinct şi profund individualizat despre condiţia femeii, într-o epocă în care doar câteva alte cineaste făceau acelaşi lucru în toată Europa (poate doar Agnès Varda, Kira Muratova, Larisa Shepitko). Eroinele filmelor ei au fost mereu genul de persoane puternice, dar totodată fragilizate de un context vitregit, care trebuie să lupte atât cu preconcepţii sociale cât şi cu necazuri existenţiale.

Prezentate în cadrul secţiunii 3×3 anul acesta la TIFF, Adopţiune (1975) şi Jurnal pentru copiii mei  (1982) conţin tocmai astfel de naraţiuni centrate pe detalii din biografia regizoarei, sigur că ficţionalizate. Adopţiune o are în prim-plan pe Kata, muncitoare, văduvă la doar 40 de ani, care ar vrea să facă un copil cu iubitul ei. Acesta, deja însurat, nu are chef de complicaţii şi o cam refuză. Într-o zi, Anna, fată scăpată de la şcoala de corecţie, caută adăpost în casa femeii. Momentul este unul al conştientizării şi al declanşării unei relaţii aşteptate de ambele persoane, chiar dacă în mod subconştient. Povestea se leagă de copilăria regizoarei, care a fost crescută de o mătuşă. Jurnal pentru copiii mei vorbeşte despre acelaşi moment din existenţa cineastei, numai că dintr-o perspectivă uşor diferită. E un film pe tipicul coming-of-age, povestea unei maturizări forţate.

Cel de-al treilea film prezentat la TIFF este Aurora boreală: luminile nordului (2017), primul lungmetraj realizat de Márta Mészáros după aproximativ un deceniu de pauză. Rămânând la obsesii precum neacceptarea unui trecut personal întunecat, cineasta construieşte o naraţiune în jurul Olgăi, avocată de succes care descoperă un sumbru secret de familie, care o face să-şi pună sub semnul întrebării întreaga viaţă.

Premiată la Berlin, Cannes, Chicago sau Veneţia (şi lista ar putea continua), Márta Mészáros nu s-a abătut niciodată de la acest crez personal concentrat în jurul dramelor unor femei aflate în situaţii limită.

Márta Mészáros va fi ea omagiată la această ediție TIFF cu un Premiu pentru întreaga carieră.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *