Marele Albastru la 30 de ani

„Dumnezeu e pe fundul oceanului și eu mă scufund ca să-l găsesc”

Există câteva momente cinematografice, nu foarte multe, din păcate, care-ți ridică pulsul, îți ard retina, îți antrenează glandele salivare și te fac să transpiri, simultan. Eu am trăit așa ceva la cinema Republica din Iași, undeva la începutul anilor 90, când l-am văzut pe Jean-Marc Barr întrupându-se din apele înghețate ca Adonis din spuma mării. Se îndrepta spre mine în ralanti, cu costumul de scafandru ud și o lumina glaciară ce-l înconjura ca o aură. Era imposibil să nu te îndrăgostești de el în același timp cu eroina interpretată de Patricia Arquette. La efectul copleșitor contribuia din plin muzica fremătătoare, amețitoare, a lui Eric Serra.

Această imagine iconică va fi repetată azi pe ecranul mare din Piața Unirii, în prezența actorului Jean Marc-Barr (sper să aud nu numai oftate, ci și strigăte de uimire). Pelicula lui Luc Besson a debutat la Cannes în 1988 și a fost întâmpinată cu cronici reținute, dacă nu chiar reci, dar asta n-a împiedicat-o să facă doar în Franța aproape 10 milioane de intrări (!) și să devină un fenomen pe tot mapamondul, chiar și în România, unde a ajuns câțiva ani mai târziu. Criticii de film au fost deranjați de „populismul” lui Besson, de felul în care privilegia stilul peste substanță. Cineastul era un reprezentant al așa numitului „cinema du look” practicat cu mare panaș și de alți regizori veniți din publicitate ca Leos Carax sau Jean- Jaques Beneix. Sigur, Besson nu e Bresson, dar Le Grand Bleu (și nu numai) ne arată cât de entuziasmant și de subjugant poate fi cinematograful comercial atunci când e făcut cu convingere și meșteșug. Marele albastru reușește acea rară performanță de a fi „un film pentru toate gusturile” pe care îl iubesc și simandicoșii și frivolii, așa că statutul lui „cult” nu e întâmplător. E o peliculă unificatoare ce transcende generații și straturi culturale pentru că închipuie un spectacol vizual năucitor. Besson a atins un soi de apoteoză zen cu povestea despre oamenii-pește care-și încetinesc bătăile inimii, plonjează în adâncurile oceanelor fără mască de oxigen și intră în completă comuniune cu natura. În momentele lui cele mai bune, LGB atinge cote spirituale, dureros de frumoase, grație imaginilor splendide, de o calitate onirică, ale operatorului Carlo Varni, potențate de acordurilor tandre ale orgii lui Serra. Tânărul rebel Luc dovedește un apetit vizual insațiabil: se revoltă împotriva profunzimilor academice ale cinema-ul francez cu un film despre scufundatori care ating abisul, în timp ce se păstrează la suprafața lucioasă a lucrurilor. Intriga nu e foarte complexă, însă are multă emoție, iar impactul e mai degrabă visceral decât intelectual.  L-a ajutat mult și dedicația fanatică a actorilor: vă vine sau nu să credeți, dar niciunul dintre protagoniști n-a apelat la dubluri sau la cascadori și abia aștept ca Jean-Marc să vorbească publicului despre această incredibilă performanță. Sunt convinsă că și azi, la revedere, această poveste simplă, mistică și intrigantă, despre dragoste, prietenie și ocean va rămâne cu mine multă vreme după genericul final.

Proiecția de diseară este un final perfect, jubilatoriu, pentru un festival vast, în care te cufunzi atât de adânc încât nu mai vrei să ieși la suprafață. TIFF-ul s-a terminat și noi ne întoarcem pe pâmânt ca să facem față sevrajului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *