În căutarea echilibrului

O lansare de carte, un performance marca Gigi Căciuleanu și o incursiune în viața dansatoarei Bobbi Jene Smith

Gigi Căciuleanu, dansator, coregraf, profesor, născut la București și absolvent al Școlii Naționale de coregrafie, e una dintre vocile originale ale dansului contemporan. Îşi completează studiile de dans academic şi coregrafie la Teatrul Balșoi din Moscova, iar coregrafiile sale intră în repertoriul Operelor din Paris, Lyon şi Avignon, al companiei lui Pina Bausch: Wuppertaler Tanztheater, al Operei din Hamburg, Roma, al Teatrului La Fenice din Veneţia, Welsh National Opera din Cardiff, la SODRE din Montevideo, la Teatrul Municipal din Sao Paolo unde colaborează cu compania braziliană de dans Cisne Negro, în Israel la compania Bat-Dor. De-a lungul carierei sale artistice adună premii și colaborări extrem de importante precum premiul „Altazor”, echivalentul chilian al Oscarului, pentru spectacolul Gente sau parteneriatul cu Maia Plisețkaia sau Pina Bausch.

Partizanul „teatrului coregrafic” este omagiat, în deschiderea evenimentului, prin lansarea volumului Gigi Căciuleanu – Omul Dans scris de Ludmila Patlanjoglu. Cartea e un album de colaje din mărturii, gânduri, confesiuni, desene și răzlețe poeme ce dezvăluie taina din spatele artistului. După lansare, Gigi Căciuleanu a pregătit spectacolul Text Shop, un one-man-show ce propune o formă originală de contact direct cu publicul.

În final, e proiectat documentarul Bobbi Jene (2017) ce decupează, atât din viața profesională cât și din cea personală, momentele de despărțire ale dansatoarei de trupa care a făcut-o faimoasă Batsheva Dance Company, de mentorul ei Ohad Naharin (unul dintre cei mai interesanți și mai apreciați coregrafi ai lumii, a cărui viață artistică a fost la rândul ei documentată în Mr. Gaga din 2015, r. Tomer Heymann) și de iubitul ei Or, la rândul său dansator. E momentul ca ea să urmeze o carieră solo.

Bobbi Jene urma cursurile conservatorului Juilliard din New York când Naharin și trupa sa Batsheva Dance Company au un spectacol ce a înmărmurit audiența. Bobbi Jene era în public. Imediat după încheiere, Bobbi s-a grăbit în culise să-l felicite pe Naharin, care îi propune să vină și să danseze pentru el în Israel. Instinctual, a acceptat. Avea 21 de ani. Acum are 31. E hotărâtă să părăsească trupa și să se întoarcă în America unde își poate construi o carieră pe cont propriu. Dar complicațiile inimii sunt întotdeauna greu de suportat. Iubitul ei Or, încă prea tânăr pentru a lua decizia de a-și părăsi viața din Israel și a o urmări pe Bobbi în New York, o ucide încet cu o nehotărâre ce nu se poate întinde la infinit. Pare tot mai îndepărtată ideea de a fi mamă, căci poate e prea târziu, căci poate nu e pregătită. În America, lucrurile sunt extrem de diferite. Arta ei pare ușor neînțeleasă. Părinții, niște creștini devotați, deși o susțin în toate proiectele ei oricât de nebune ori neortodoxe ar fi, privind dansurile fiicei, they just don’t get it. Peisajul new-yorkez pare arid, iar ea pare constrânsă tot mai mult într-o cutie a cărui greutate e greu de estimat.

Filmul nu e despre dans, nu e despre arte performative și nici despre succes ori eșec, e despre o artistă care încearcă să găsească echilibru în viața ei, care e în căutarea unei proprii definiții, a propriei voci, a cărui țipăt interior se poate auzi doar prin dans, prin concept, prin artă. Regizoarea Elvira Lind încearcă aproape nevrotic să surprindă măcar o moleculă din universul interior și exterior a lui Bobbi Jene, o frumusețe simplă cu o tristețe lăuntrică. Totuși, mușchii dansatoarei se încordează din nou, și din nou și continuă, în ciuda oricărui dezechilibru.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *