Film tăcut

Mi-e dor de tăcerea din sala de cinema. Și din afara ei. Îmi lipseşte respectul, dacă nu chiar reverenţa cu care se urmăreau filmele bune odinioară,fără ecrane bipuitoare, comentarii isterice, discuții la telefon, foşnet de pungi şi clefăit de popcorn. Astăzi, asaltul e continuu, mai ales la blockbustere care te bruschează, fără pauză, cu efecte sonore în dolby surround şi muzică emfatică. O strategie agresivă pentru o generaţie cu cicluri de atenţie de o nanosecundă ce se vrea continuu stimulată. Dar cel mai mult, îmi lipsește acea tăcere apăsătoare ce se așternea după ce ieșeai de laun film „serios”. Mi s-a întâmplat să rămân mută ore întregi după genericul final. E drept că eram foarte tânără și uşor intimidabilă. Trecusem de la casetele video cu Chuck Norris sau Back to the future, la Welles, Wajda, Bergman. Totuşi, niciun film, nici măcar Călăuza, nu m-a bulversat mai mult decât Persona. Ce doamne dumnezeule tocmai văzusem? Prietenii mei, aşişderea, păreau ca loviţi de meteorit . Tăcerea era stânjenitoare, dar n-aveam de gând să o rup ca să mă dau de gol cât de prostuţă şi de provincială sunt. M-ar fi ajutat să ştiu că nimerisem la unul dintre cele mai impenetrabile și mai hiperanalizate filme din istoria cinematografului, o operă ce sfidează orice interpretare definitivă. Poate că Persona e despre dualitate, singurătate, identitate şi reprezentare. Sau poate despre niciuna dintre toate acestea. Facinaţia acestui film rezidă tocmai în calitatea se eluzivă. Nici Bergman, care l-a scris în urma unei pneumonii şi a unui delir febril, nu ştia prea bine despre ce e: „În multe părţi, nu sunt sigur, într-una chiar, nu ştiu absolut nimic.” Cert e că titlul derivă din latinescul „mască” şi că a pornit de la noţiunea jungiană de personalitate artificială pe care o folosim ca să ne ascundem adevăratul sine. De la un punct, eroinele se contopesc atât de bine, încât ne întrebăm dacă sunt cu adevărat două sau e vorba de disoluţia internă a unei singure personalităţi. Unii l-au descris ca pe un film complet subiectiv care are loc în întregime în capul cuiva. Persona nu poate fi redus la un singur adevăr, lipsit de ambiguitate. Susan Sontag scria, chiar, într-un faimos eseu pentru Sight & Sound: „cea mai iscusită încercare de-a extrage o singură anecdotă plauzibilă lasă deoparte sau contrazice câteva dintre fragmentele şi imaginile cheie din film.” În Times, spectatorii erau îndemnaţi să abandoneze orice tentaţie de interpretare şi să se implice direct, empatic şi estetic.

Persona e, practic, un film despre două personaje, dintre care unul tace şi altul monologhează: Elisabet (Liv Ullmann), o faimoasă actriţă care, brusc, decide să nu mai vorbească şi Alma (Bibi Andersson), sora medicală care are grijă de ea. Pe măsură ce Alma se obişnuieşte cu faimoasa ei pacientă, îi povesteşte fără oprire viaţa ei. Între ele se instaurează o intimitate care, la un moment dat, va fi trădată şi femeile vor fi atrase într-un război psihologic, unde personalităţile lor vor fuziona ca într-o reverie.

Am revăzut Persona după 20 de ani la televizor şi am avut sentimentul că dau din nou un examen ratat. Dar nu mai era filmul criptic şi preţios pe care mi-l aminteam. De data asta, l-am găsit bântuitor de frumos. Şi tot a avut capacitatea de a mă lasa perplexă. De atunci, l-am tot revăzut şi, de fiecare dată, parcă m-aş fi uitat la alt film. O dată am renunţat la orice logică şi m-am uitat doar la imaginile hipnotice şi la prim planurile intense ale sublimelor Bibi şi Liv, desenate de magicianul Sven Nykvist. Altădată, m-a înspăimântat ca un film de groază: vampirii şi vârcolacii sunt fioroşi, însă misterele legăturilor dintre femei pot fi şi mai tulburătoare; în momentele când ne arată oroarea disoluţiei unei personalităţi, filmul devine profund neliniştitor, chiar terifiant. Însă mereu mă tulbură acea secvenţă faimoasă, acel master shot în care Alma povesteşte o orgie sexuală şi mă face să mă minunez cum una dintre cele mai erotice scene din istoria fimului se petrece, de fapt, în mintea noastră. Cred că pe la a patravizionare am observat că începe şi se termină cu un proiector şi l-am zărit, în minutele finale, pe Bergman în scaunul de regizor cum zdrobeşte cel de-al patrulea zid, făcându-mă să mă gândesc la film ca mediu. Persona are capacitatea uluitoare de a se reinventa, din nou şi din nou, ca să-ţi facă creierii ţăndări, o calitate cu atât mai remarcabilă cu cât, astăzi, ambiguitatea din cinema e pe cale să fie eradicată, iar operele provocatoare, impenetrabile, sunt din ce în ce mai rare.

După mai bine de 20 de ani, am vrut să-l revăd pe marele ecran, tot la cinemateca. Aveam ceva emoţii şi m-am pregătit ca pentru o întâlnire. În sală, în fine, linişte. Proiectorul (pardon, video player-ul) a pornit şi, brusc, a început un nou film. Pentru prima oară, nu mai eram Alma, cea vulnerabilă, cea care se expune, eram Elisabet, vampirul. Şi eu şi ea urmăream şi ne hrăneam, în tăcere, cu o experienţă umană fascinantă ce ni se aşternea în faţă ca să fie consumată. Dacă te debarasezi de spaima sensului şi te înconjuri de tăcare, Persona te va perplexa, frustra şi tulbura pentru că e o operă care n-a îmbătrânit.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *