Când talentul se împleteşte cu imaginaţia

Există acel moment în viaţa unor actori când decid că pot şi trebuie să treacă şi în spatele camerei de filmat. Printre cele mai sonore exemple şi-a luat locul şi Fanny Ardant, în 2009, când starleta franceză a debutat ca regizor. Filmul? Cenușă și sânge, dramă puternică şi sensibilă despre o văduvă, mamă a trei copii, singură şi auto-exilată din propria ţară, care luptă cu preconcepţii, cu tradiţii arhaizate şi cu obiceiuri greu de îndurat. Sunt lucruri pentru care a decis să plece, imediat după moartea soţului. Ea îşi ia copii şi merge la nunta verişorului ei. Regretata actriţă evreică, Ronit Elkabetz joacă rolul acestei femei pe nume Judith. Întoarcerea în ţară face ca spirala violenţelor între clanuri rivale să ia amploarea pe care numai un eveniment special, cum este o nuntă care aduce alături atâţia oameni, o poate influenţa. Cu peisaje frumoase, autentic rurale şi cu o poveste extrem de puternică, centrată în jurul existenţelor unor indivizi care trăiesc după canoane diferite, filmul – plin de actori români – a fost turnat aproape în totalitate la noi în ţară, fiind co-produs de Libra Film. Proiecția este dedicată şi Olgăi Tudorache, dispărută anul trecut dintre noi.

Celălalt titlu regizat de Fanny Ardant, prezent în retrospectiva pe care TIFF i-o dedică, se numeşte Divanul lui Stalin. Filmul surprinde ultimele zile ale temutului lider sovietic (interpretat de Gerard Depardieu). Miza narativă se mişcă în jurul tânărului pictor Danilov, angajat să realizeze un monument în onoarea liderului sovietic. În somptuoasa clădire din mijlocul pădurii, unde Stalin se reface alături de amanta Lidia, cei trei se aruncă într-un joc periculos. Povestea încearcă să intre în intimitatea liderului de la Kremlin, iar interpretarea plină de tâlc a lui Depardieu ajută mult filmul, care nu e unul istoric, ci mai degrabă psihologic. Lidia începe să se joace de-a psihiatra, iar divanul tiranului capătă conotaţii freudiene. Servilismul lui Danilov iese la iveală în aşa fel încât arată, într-un final, modul trist în care orice fel de totalitarism în schimbă pe om.

Probabil că principala calitate regizorală a lui Fanny Ardant se leagă de atenţia cu care îşi compune cadrele, care astfel devin o serie de tablouri mereu echilibrate şi pline de o semnificaţie care de multe ori reiese doar la o privire mai atentă. Sensibilitatea ei, dorinţa de a privi în primul rând omul şi doar apoi istoria, nu au cum să nu ducă la proiecte intime şi profunde, calităţi care au urmat-o toată viaţa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *