A fi sau a nu fi…

Pe la finalul celui mai recent Resident Evil, unul dintre supraviețuitori e bănuit de trădare. Cei trei sunt un negru, o femeie și un alb macho. Câtă tensiune, câtă tensiune… Măcar de-ar fi aruncat printre ei și dulău rus ca să nu mai fie atât de evident. Când e vorba de bad guys… there can be only one… masculul hetero alb… E doar o mostră de felul în care doctrina corectitudinii politice contaminează entertainment-ul de masă, cu efecte dezastruoase nu numai pentru suspans, ci și pentru box office. Se pare că mai marii hollywoodieni se ambiționează să distrugă și găina cu ouă de aur, Star Wars, serie al cărei ultim capitol performează cu mult sub așteptări. Unii zic că publicul s-a săturat de franciză, alții că nu vrea să-și vadă filmele preferate contaminate de virusul activismului social. În noua formulă, Han Solo e un copilandru fără carismă, un beta-mascul care dă cu tifla „masculinității toxice,  îndrăgostit de o eroină sfrijită ce mitraliază batalioane ca și cum s-ar da cu ruj. Girl Power 1- credibilitate 0. Din ce în ce mai puțini vor să asculte predici în timp ce se relaxează (până și Goebbels înțelegea asta).

To be or not to be… corect politic se numește una dintre secțiunile din acest an de la TIFF. „To be or not to be” nu e doar un faimos monolog hamletian, dar și un legendar film de Ernst Lubitsch, cu un remake regizat de Mel Brooks, care face mișto de Hitler (îmi amintesc o scenă din cel mai nou în care fuhrerul cântă „Heil me” acompaniat de dansatoare dezbrăcate). Un film care astăzi n-ar fi putut exista. Poantele despre Hitler te pot băga în pușcărie, așa cum a constatat blogerul scoțian care și-a pus buldogul să facă salutul nazist, într-o evidentă parodie. Din ce în ce mai des, libertatea de expresie devine o glumă… „La naiba cu cei care n-au simțul umorului!”, se spunea odată. Acum, aceste specimene nu vor să se ducă la naiba. Îți vor capul.  Te vor în pușcărie. Vor să te scalpeze (am oare voie să-mi „apropii cultural” acest cuvânt?) .

Am tot scris în Aperitiff despre excesele otrăvitoare ale politizării cinema-ului și despre cum  acest nefericit „PC” a pornit de la o idee semi-bună ca să devină o dictatură toxică care a contaminat Hollywood-ul, patria capitalistă a socialismului de  caviar. Dar, între timp, lucrurile au luat-o și mai razna grație mișcării #metoo care a început de la lucruri grave și a degenerat rapid într-o frenezie revanșardă ce trece ca tăvălugul peste vieți și reputații la cel mai mic flirt sau compliment. O veritabilă vânătoare de vrăjitoare. La premiile Golden Globe, Woody Allen a fost descris de prezentatorul Seth Meyers ca „monstru” (titlul rezervat, de obicei, lui Trump). Nu pentru că Allen ar fi fost implicat într-un nou scandal sexual, ci pentru un episod ce s-a întâmplat acum zeci de ani, arhicunoscut și de starurile care azi îl repudiază și până mai ieri se călcau în picioare să joace la el.

Mihai Chirilov mi-a povestit că i-a fost greu sa strângă selecția și nu m-am mirat. Filmele costă mult și au nevoie de bani de la establismentul financiar sau birocratic. Știm care e discursul oficial și înțelegem de ce sunt din ce în ce mai puține opere subversive. Și dacă regizorii ar îndrăzni, cine ar risca să le difuzeze când riscă să fie linșat pe twitter sau în presă de formatori de opinie, vedete găunoase, ong-uri și comisii pentru discriminare? Kim Ki-duk, renegatul adăpostit anul ăsta de TIFF a trăit-o pe pielea lui.

Ar trebui să ne bucurăm că lucrurile n-au stat mereu așa și am putut vedea:

  • clasicele: Gone with the Wind (rasism, supremație albă), Taxi Driver (o actriță de 12 ani jucând o prostituată de aceeași vârstă), Last Tango in Paris (politici sexuale dubioase, comportament abuziv al regizorului); toată filmografia lui Woody Allen, Once Upon a Time In America (eroul violator), Salo, Blue Velvet (abuzuri sexuale, perversiuni)
  • Comedii:  A Fish called Wanda (se râde de bâlbâiți), rasistele, homofobele, anti-religioasele, misoginele, insultătoarele The Party, Airplaine, Top Secret, Blazing Saddles, Monthy Python, toate sitcomurile britanice de mai ieri, de fapt, tot ce s-a făcut înainte de 2011 (inclusiv benignul serial Friends a devenit ofensator pentru milenariștii oripilați de glumele despre gay și grase).
  • Filmele de acțiune 48 Hours (se folosește prea des cuvântul cu „n”), mai toate producțiile James Bond înainte de Craig (pff, sexiste), thriller-ul Silence of the Lambs (un gay/transexual e killer-ul)
  • orice a fost produs de Weinstein, jucat de Kevin „Satana” Spacey sau de Morgan „Dumnezeu” Freeman  (se mai difuzează, oare, reclama românească cu vocea lui?)

Pe scurt, în concursul ăsta „cine-i mai virtuos și mai politic corect”, pierde filmul.

PS – cei care vor să vadă o pledoarie pentru libertatea de expresie să nu rateze minunatul Dovlatov, reluat duminică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *