Stere Gulea: De fapt, am rescris cu mâna mea ce Preda gândise

După 30 de ani de la Moromețiii (1987), un film ce a intrat în istoria cinematografiei, Stere Gulea se întoarce pe scaunul regizoral cu continuarea poveștii, o ecranizare după volumul al doilea din Moromeții, filmul Moromeții 2. Înainte de ‘89, semnează regia filmelor Iarba verde de acasă (1977), Castelul din Carpați (1981) și Ochiul de urs (1983). Realizează Piața Universității – România (1991), împreună cu Sorin Ilieșu și Vivi Drăgan Vasile, ce a rămas un document al manifestațiilor studențești și mineriadelor din acei ani. În 2013 revine cu o ecranizare după romanul omonim a lui Dan Lungu, Sunt o babă comunistă (2013). De altfel, multe din filmele sale sunt ecranizări, dar ce reușește Stere Gulea e să literaturizeze mai puțin. În Moromeții reușește să transforme universul romanelor lui Marin Preda într-o peliculă pur cinematografică, nemijlocită literar, a cărei fluență e dată de un realism al limbajului și o actorie desăvârșită.

Am citit peste tot că ați plasat acțiunea din Moromeții 2 în anul respectiv. Suntem la finalul celui de-al doilea război mondial. Întrebarea mea e, cât din teatrul războiului e prezent în film?

Teatrul războiului… ca ecou așa, foarte puțin. Într-una din scene, de fapt. După război, prin prezența sovieticilor. Pentru că, aproape tot ce se întâmplă e într-un sat. Un sat prin care, se poate presupune, că ar fi putut trece niște trupe rătăcite, dar direcția era alta. Ecourile politice, câte puteau fi ele într-un sat la vremea respectivă, da, astea există. Ăsta e și motivul pentru care am luat decizia să continui Moromeții. Istoria pe care o cunoșteam, la vârsta pe care o am, era una comunistă. Cu Moromeții 2 am redescoperit perioada respectivă.

Până la urmă în 1945 are loc congresul de la Yalta. Și ne trezim comuniști din monarhiști.

Da, da, da, dar omul de rând?! Ce știa el? Ecoul. Presupuneri. Erau frământări, veneau unii de pe front care fuseseră instruiți pe-acolo cu ideile comuniste, puneau mâna pe putere, agitatorii comuniști care erau împinși, ridicați, susținuți masiv de propagandă și de trupele sovietice. Omul de rând ce făcea?! Percepea vânzoleala asta, nesiguranța, incertitudinea. Oamenii, cum e Moromete, apucase un tip de societate. Desigur, cu ale ei, nu facem acuma din ea o chestie luminoasă. Una din problemele lui Moromete e atunci când i se spune că dacă mai comentează politica guvernului o să existe consecințe, și el zice: „Păi, măi, gura omului nu i-o-nchide decât Dumnezeu.” Iar ăla zice: „Eh, se mai schimbă lucrurile.”

Ăsta e și motivul pentru care ați ales colectivizarea lui Groza, față de colectivizarea ceaușistă?

Da, pentru că am încercat să mă păstrez ca perioadă istorică acolo. Felul în care se termină filmul, el (n.r. Moromete) refuză să intre-n colectiv. I se întinde hârtia și el o întoarce așa: „Păi, măi, aici scrie așa că… de bună voie.” I se confiscă tot și-l lasă fără nimic. Colectivizarea începuse deja, dar oamenii uită că ea a început devreme. Mă rog, cu incertitudinile ei. Asta e problema lui Moromete. Și a generației lui. Că nu mai pot vorbi, că pot zice doar ce li se dă voie. Fac doar ce li se dă voie. Poate pentru cei tineri, poate că nu era o problemă.

Credeți că filmele, și cel 1987 și cel de acum, sunt o odă adusă țăranului român?

Cu siguranță. Nu mă feresc să zic asta.

Pentru țăranul român de atunci, de când se petrece acțiunea, sau e și pentru țăranul român de acum?

N-au legătură între ei. Din păcate. Ruptura care s-a produs odată cu colectivizarea, încercarea de a reconecta capetele după 50 de ani conduși de o anumită mentalitate, de o anumită atitudine e nesperată. Era un univers la început. Universul ăla s-a destrămat și nu mai poate fi reluat. Bun, din punctul de vedere a cum a evoluat lumea, țăranul n-a mai rămas. S-a industrializat. Că e bine sau nu, asta e cu totul altceva. Atunci ponderea țărănimii era foarte mare. Acum, că eram în întârziere, e adevărat. Dar, în același timp, societatea rurală, prin sedimentare, istorie, selecție, a avut rigorile ei. Pecetea culturii noastre e a culturii rurale. A creat valori, ceea ce nu s-a întâmplat după. Cu valorile alea se identifică acum națiunea. Cu ce să te identifici după 23 august 1944? E greu.

Credeți că Moromete a rămas relevant ca personaj?

Am și eu percepția mea subiectivă. Nu știu dacă e cel mai bun. Cert este că Moromeții, romanul, a dat un personaj care a intrat în mitologia noastră. Cred că se bucură de o mai mare empatie și simpatie Ilie Moromete decât Ion al Glanetașului, să zicem. Întocmai prin datele lui care nu se limitează la dorința patologică de pământ. Este inteligent, reflexiv, face dovada că în acea lume era un spectacol inteligența acestui om. Acuma că Preda i-a dat această aură mai strălucitoare decât cea din realitate, nah. Dar dacă te uiți la sedimentele care s-au păstrat din cultura asta rurală, vezi că lucrurile astea nu sunt scorneli. Limbajul lor, felul lor de a fi și a vorbi este spectaculos de interesant. Eu păstrez o afecțiune acestui fel al lor. Îl consider extraordinar de cult, nu numai corect, dar toată culoarea din limbaj nu o mai întâlnești în ziua de azi.

Dar pe Niculae?

Eu adoptând traseul pe care l-a avut Preda ca evoluție, cred că da. E ca puiul care iese la viață.

Dar l-ați transformat din activist politic în scriitor.

Da. Început de scriitor. Debutează, dar o încasează. În momentul în care se întoarce să-și continue studiile și intră în lumea presei socialiste. Se nimerește că ăia îl publică, apoi e trimis să facă un reportaj unei manifestații de ziua regelui, că tot vorbeam de greva regală și criza politică, și acolo vede o realitate, iar la cinematograf, după montajul redacției, vede total altceva. Așa o încasează. Nu mai înțelege nimic.

Odată cu diferențele astea dintre realități, ca diferențele dintre film și roman, cât credeți că ați pus din dumnevoastră în Moromeții 2 și cât a rămas din Preda?

Cred că am reconstruit traseele și relațiile posibile ale lui Preda. În cenzură, dacă voia să scrie despre lumea aia, despre ce se întâmpla atunci, trebuia să dea obolul cum se spune. Pe când eu cred că nu am falsificat nimic. M-am oprit la o epocă, pentru personaje la fel, trasee pe care le găsești în „Viața ca o pradă” ori în publicistică ca o confirmare, chiar și în volumul doi în prima parte. De fapt, am rescris cu mâna mea ce Preda gândise. Trasee pe care Preda le-a imaginat ori le-a trăit.

În care dintre personaje vă regăsiți cel mai mult?

Ilie Moromete, categoric. E un personaj care m-a fascinat și mă fascinează. Vedeți, întâmplarea face că am avut o interpretare cu Victor Rebenciuc și una cu Horațiu Mălăele, care sunt fațade ale aceluiași personaj. Poate fi interpretat și așa. Chiar dacă timpul nu ne-a iertat pe niciunul. Măcar cu Niculae am ținut să fie de 18 ani. Abia terminase liceul. Am vrut să vezi că e necopt, din cum se mișcă, din cum gândește, din cum vorbește.

Și cum credeți că noua distribuție a revigorat universul atât a lui Preda cât și al dumnevoastră?

Îmi e greu să vă spun. Ce se întâmplă, în momentul în care ceva ce ai făcut e validat la înălțime, e greu să vii să spui că arăți altceva. În momentul în care am luat decizia, care s-a impus din realitatea biologică, a trebuit să lucrez cu alți oameni. De exemplu, Horațiu Mălăele cred că, așa cum și-a construit personajul cu îndemnul și susținerea mea, face un rol bun, chiar foarte bun. Diferit. Mie îmi apare Ilie Moromete din roman, și latura pe care o scoate Mălăele, îi lipsea lui Moromete în primul film. Acum, el vrea să vadă ce gândește omul, ce gândesc ăștialalți.

De ce Moromeții 2, astăzi? Credeți că putem trage o paralelă cu România socio-politică din zilele noastre?

Nu vreau să fac comparații din astea forțate sau la botul calului. Dar ce mă surprinde în ziua de azi, sigur, sunt lucruri total diferite, dar ce mă surprinde neplăcut e tentația și tendința de gândi monoman. Ca atunci. A crede că numai așa trebuie, care este de tip totalitar. Adică în momentul în care tu ca politician, crezi că numai ce oferi tu ca soluție e tot ce se poate iar realitatea te contrazice ar trebui să te gândești pentru cine faci. Pentru oameni?! Pentru societate?! Poți mulțumi câțiva oameni cu câteva mii de lei, dar e asta spre binele societății?! Spre mâinele societății?! Sau este, de fapt, o ipotecare a viitorului. E o chestie pe care nu o înțeleg. De ce e teama asta a politicianului de a-și revizui treaba argumentând: Domle’ atunci când am gândit, cu societatea în gând, așa am gândit-o. Societatea e în schimbare, trebuie să ne ajustăm tot timpul. Dar ce avem în vedere? Hai să facem în așa fel încât societatea asta să meargă înainte.

Deci lipsește din reflexivitatea lui…

(mă întrerupe și zicem în tandem) Moromete. Deci, în momentul în care un om, un țăran, deștept, este adevărat, e întrebat în film de o fată mai dusă puțin așa: „Ce e cu comitetele astea?” El răspunde: „Cică vin unii și vor să schimbe lumea.” Și ea zice: „Păi și cum vor să o facă.” El: „Păi, asta e, că nu se știe.” Așa e omul, lumea, trebuie să fim conștienți de limitele pe care le avem. Sunt tot felul de capcane, dar nimeni nu zice: „Stai, mă, să nu cădem și noi în astea”. Eu cred că asta lipsește. Nevoia de a spune că, și cel de lângă mine, poate are și el dreptate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *