Licu: “Am impresia, de fapt, că am trăit două, trei vieți, nu una singură!”

Ana Dumitrescu este regizoare și directoare de imagine, stabilită pentru majoritatea vieții în Franța și venind în film dinspre domeniul fotografiei, cunoscută pentru Khaos (2012) și Meme pas peur! (2015). Este prezentă la TIFF cu primul ei film despre un subiect care ține de țara ei natală: documentarul portret Licu, o poveste românească, starring Liviu Canțer, un nonagenar pe cât de simpatic, pe atât de lucid și de clar în amintirile sale despre viața personală din timpul uneia din cele mai tumultoase perioade ale istoriei României.

Am avut ocazia de a discuta cu regizoare, dar și cu protagonistul filmului, cu Licu, despre cum anume a început proiectul pentru acest documentar, dar și despre culisele acestuia.

 

Cum anume a început proiectul, cum v-ați cunoscut?

A.D.: E o poveste! Nu o s-o spun pe toată, e un secret de tournage. Licu mă știe de când eram micuță-micuță, înainte să plec în Franța. Suntem vecini. Este o casă mare, care în timpul comunismului a fost împărțită de autorități în două apartamente. Eu stăteam într-o parte, cea a bunicii mele, iar domnul Licu este în partea cealaltă.

 

Așadar aveați o relație strânsă, deja, vă cunoșteați bine. Cum a fost când Ana v-a propus să faceți un film?

Licu: Eu nici nu am știut că mă filmează!

A.D.: (râde) A știut, a știut că filmez, dar nu a crezut că va ieși cu adevărat un film din asta. Ideea filmului a venit pentru că Licu mereu avea ceva de povestit, tot timpul povestea ceva când îl vizitam. Proiectul a început în 2013, atunci au fost primele filmări, se vede și în film că diferă calitatea – dar atunci încă se vedeau gloanțele de la Revoluție pe casă, care în timpul filmărilor au fost văruite. Dar erau un reper atunci. Filmul pornise cu o casă de producție franceză, dar care datorită unei schimbări de legislație nu a mai putut susține proiectul și așa că în 2016 a trebuit să reiau eu totul în România, să îmi fac o casă de producție înregistrată la CNC și m-am descurcat să fac filmul din fonduri private, pentru că nimeni nu prea credea în el. Cine putea crede că un film cu un bătrân de nouăzeci și ceva de ani, de o oră și jumătate, filmat acasă la el și alb-negru, să obțină interesul publicului? Dar eu am crezut în asta și am făcut filmul, l-am filmat șase luni în fiecare zi și l-am și întrebat la sfârșit – „Cum ar fi să te vezi pe tine la cinema?”. El a spus: „Eu mă văd pe mine, dar ceilalți? Ei nu mă cunosc!” Și uite așa am rămas în România, unde mai pregătesc acum un film, o coproducție cu Belgia și Franța. Mă interesează foarte mult introspecția intimă, fără însă să fie vorba de introspecția mea.

 

Intimitatea aceea se simte mai ales în cadrele în care voi doi petreceți timp împreună, sau discuții în afara zonei de interviu.

A.D: Mie nu îmi place zona de interviu! Caut să fac film și nu documentar. Primele mele două filme erau filme-interviu. Eu vin din fotografie documentară. După Khaos, am făcut mai multe filme de genul acesta, dar nu era zona în care voiam să mă duc. Voiam să merg înspre cinema, nu înspre interviuri-documentar de genul celor care apar la televiziune, ceva care e între ficțiune și realitate. Este un film foarte subiectiv, nici măcar nu se vrea a fi un film obiectiv – puteam face multe alte lucruri, că Licu și conduce, dar am vrut ca totul să aibă loc în casă, care este și ea un personaj.

 

Și asta se simte. Când l-am văzut, mă simțeam ca un musafir, relaționam cu casa bunicilor. Sunt foarte multe alegeri estetice din film care construiesc atmosfera asta – sunt momentele muzicale, care dau o notă de ficțiune cumva, care nu sunt narative în sensul clasic. 

A.D.: Asta vei putea găsi în toate filmele mele. Am mereu zone de pauză, momente poetice. Este o structură pe care o folosesc mereu: prima parte are trei minute de prezentare, apoi genericul muzical, filmul are pauze muzicale și genericul de sfârșit, tot în imagine și și el cu muzică. Venind din fotografie artistică, sunt pentru estetizarea realitatii. Sunt două școli, mai mult în documentar – fie realitatea trebuie să fie o realitate brută, fie cealaltă latură, cea pe care o aleg eu. Eu o să aleg un discurs estetizat, desigur este o parte de interes față de subiect, dar eu nu îmi propun să documentez efectiv ceva. Este o viziunea mea despre un anume om, alții pot avea alta, știu eu? O viziune poetică, estetică.

 

Domnule Licu, cum a să vă deschideți în fața camerei, unui public larg?

Licu: Eu nu mă așteptam la așa ceva. Am fost foarte natural. Povesteam, dădeam detalii, amintiri. O viață foarte agitată și foarte complexă. Am impresia, de fapt, că am trăit două, trei vieți, nu una singură!

 

Au fost momente în care v-a fost greu să spuneți anumite lucruri!

Licu: (vehement) Nu, nu! A fost normal. Niciun fel de emoție, vorbeam natural, foarte deschis. Îi povesteam multe lucruri, dar ceea ce se vede în film este poate a zecea parte din ceea ce a fost, din viața mea și toate momentele ei, și din discuție.

 

Care este lecția pe care o poate învăța publicul de la acest film, prin intermediul poveștii dvs.? Ați trecut prin toate momentele-cheie ale secolului trecut, cele care au definit, iată, prezentul.

Licu: În primul rând, viața mea e legată de educația pe care am avut-o, de amintirile și de felul în care gândesc, de felul în care mă preocupă viața mea. Am avut multă grijă de ea. De mic copil, eram neastâmpărat, eram mereu dirijat să cunosc cât mai multe lucruri, eram foarte creativ. Decât să mă joc, preferam să petrec timpul cu meseriași – și am ajuns inginer electromecanic. Ce mi-a plăcut cel mai mult era lucrul manual.

A.D.: Cred că e o parte din fiecare român în filmul acesta. De aceea nu e povestea mea personală, e o poveste universală, de aceea m-a interesat. Pentru unii poate fi istoria Bucovinei de Nord. Pentru alții, sunt amintirile vacanțelor la mare. Sunt atâtea experiențe, este ca madlena lui Proust dacă vrei, ceva universal. Ce îmi place foarte mult este că acest om este un narator, care are o memorie și o claritate remarcabilă, vorbind despre ceva ce s-a întâmplat pe o perioadă atât de lungă de timp. Are 94 de ani acum, totuși! Mi se pare extraordinar.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *