Andrei Crețulescu: Sunt bolnav de cinema.

Andrei Crețulescu revine pe ecranele TIFF.17, după o serie de scurtmetraje începând cu Bad Penny (2013), Kowalski (2014), Ramona (2015), Șapte luni mai târziu (2016) ce au fost premiate și nominalizate la festivale importante precum Festivalul Internațional de Film de la Melbourne, Varșovia, Zagreb, Sarajevo, Chicago și la Festivalul Internațional de Film de la Cannes. Charleston (2017), filmul său de debut în lungmetraj, a avut premiera mondială la Locarno și va avea lansarea în cinematografele din România în următoare săptămâni. De asemenea, e prezent și în secțiunea scurtmetrajelor cu Parabellum.

Să spunem că aș vrea să începem cu o curiozitate și să terminăm cu altele. De ce ai zis nu esteticii „de faianță” atât de cunoscută în cinemaul românesc de după 2000?

Păi n-am vrut asta. Dacă îmi permiți, consider că un om care pornește într-o întreprindere, oricare ar fi ea, propunându-și să fie roșu ca să nu fie galben sau să fie sărat ca să nu fie dulce, pleacă pe drumul greșit dacă mă întrebi pe mine. Eu nu am căutat să mă îndepărtez de nimic, cum aș putea să mă îndepărtez de un cinema pe care l-am studiat și despre care am scris ani de zile?! Estetica asta face parte din mine pur și simplu. Eu mi-am dorit pentru povestea asta o estetică omagiu filmelor americane din anii ‘40, acelui Tehnicolor folosit, mai degrabă, în Anglia de Michael Powell, care a fost un soi de mentor pentru Scorsese. Sigur, toată chestia asta vine din faptul că sunt bolnav de cinema, dar în niciun caz nu am pornit pe un drum ca să iau atitudine sau ca să demonstrez ceva. Am vrut să spun o poveste și am zis-o așa cum am crezut eu de cuviință.

Și Bucureștiul tău, Bucureștiul din Charleston, cu apartamentele lui, cu localurile, cu clădirile, cu parcurile, cu personajele, e un spațiu colorat, plin de oameni colorați. Oare prin asta ți-ai propus să spui ceva altfel?

Pot să spun că mi-am dorit să arăt Bucureștiul ăla, așa cum mi-l amintesc eu din copilărie. Bucureștiul anilor ‘70. Și ăsta este motivul pentru care am încercat să găsim străzi și ulițe și case, toate din cartierul în care am locuit eu, cartierul Icoanei. Am evitat pe cât posibil să vedem panoul cu reclame, să vedem MegaImage-ul, să vedem aerul condiționat și termopanele, pentru că mi-am dorit ca preț de câteva scene să uiți că ești astăzi și să-ți imaginezi că ești în Bucureștiul acelor ani când, poate văzut și prin ochii copilăriei, orașul ăsta mai avea un dram de farmec, și un dram de culoare. De asta avem hainele în film pe care le avem, foarte retro, totul e șaptezecist, de asta se fumează peste tot. Inclusiv barul, l-am vopsit. Sigur, e o aducere aminte și de un film Science Fiction în același timp.

Să fac totuși o incursiune teoretică. Tu ți-ai propus oare să faci un film de public, de autor sau de festival? Sau de toate trei? Sau de niciuna?

(râde) Asta-i foarte bună. Sigur că ne amuză pe toți să încadrăm și să definim și să categorisim. Face parte din noi ca oameni dincolo de critica de film ori studiu de cinema. Mi se pare că filmul este în esență pentru public. De aia a fost inventat cinematograful, ca oamenii să vină într-o sală de cinema și să vibreze sau să se sperie sau să râdă de niște imagini proiectate pe un ecran. Asta mi-am dorit de la bun început cu filmul ăsta, ca oamenii să vină să-l vadă. Cât mai mulți oameni să vină să-l vadă. Faptul că am avut șansa să avem premiera într-un festival foarte mare, adică la Locarno, faptul că am avut un parcurs nesperat de bogat, fiindcă de acolo n-am plecat cu niciun premiu, cu nimic, și că ne-am plimbat aproape un an prin toată lumea, sigur că mă bucură. Cum să nu mă bucure?! Dar cel mai mult mă bucură reacția oamenilor din toate țările în care am fost. Am avut proiecții la care s-a stat pe jos, am avut proiecții în care oameni au stat în picioare, am avut oameni furioși că nu sunt lăsați să intre fiindcă e sala plină. Am avut inclusiv la Locarno cinci proiecții și ne-a sunat cineva de la festival când eram în drum spre aeroport să spună că oamenii cer bilete la film, că filmul nu mai e în program și dacă le permitem să-l mai arate. Bineînțeles, desigur, normal! Ăsta e un compliment extraordinar. Și public nu foarte diferit, am avut proiecții sold-out în America de Sud, în Coreea, la Kairo, la Moscova. Ceea ce îmi întărește convingerea că e un film universal și mă face să-mi doresc ca publicul de aici, de acasă, să vină să-l vadă.

Tu ți-ai personalizat foarte mult filmul, de exemplu coloana sonoră din anii 80, 90, estetica de care menționai, sau referințe precum La soif du mal care trece fugitiv prin cadru…

Da, trebuie să explic asta. Sigur că noi am vrut să punem afișul original de la Touch of Evil (1958, Orson Welles), dar pentru acele 2-3 secunde ne-au cerut o avere. Și-am zis bă, e aberant, și-așa avem bani puțini. Și-atunci Marina Ionescu care îmi e scenograf și prietenă foarte bună, am rugat-o să-mi recreeze marquee-ul franțuzesc al filmului. De aia multă lume nu știe la care film merg ăia doi. N-am avut bani nici de sunetul original din film și atunci am băgat sunetul dintr-un scurt metraj de-al meu să se audă ceva în cinemaul ăla. Știu că sunt referințe și că m-am jucat și m-am răsfățat, dar chiar dacă sunt acele referințe și tu nu le-ai prins nu-ți fac rău și nu-ți strică filmul atunci sunt OK ca eu să le folosesc. Dacă eu aș sta într-o referință obscură ca tu să cauți cheia filmului atunci e o bătaie de joc. Eh, eu mă joc cu niște chestii, cine le prinde are un mic bonus, cine nu poate să vadă filmul liniștit chit că nu știe exact la ce film au fost.

Dar cât crezi că ai pus din tine în film și cât a fost ficțiune?

E puțin din mine în toate personajele, în casa lui Alexandru sunt cărțile mele, sunt albumele mele și ca să păstrăm chestia aia retro, sunt casetele mele.

Mașina de scris..

Da, și e o chestie mișto aici. Ne-am mutat la un moment dat și nu mai știam unde e mașina de scris pe care îmi scriam articolele în anii ‘90. Și n-am găsit-o, dar Marina a închiriat alta care e exact același model și aceiași culoare ca cea pe care o aveam eu. Mi s-a părut senzațional.

Că tot ai adus vorba. Ce crezi că te-a învățat critica de film în a face film?

M-a învățat foarte mult. Dacă eu n-aș fi scris 20 de ani despre cinema, probabil că n-aș fi curajul să fac astăzi ce fac. M-a ajutat și experiența de producție cât am lucrat la HBO. Așa am învățat cinema, fiindcă eu n-am făcut școală de film. Am învățat cinema probabil fiindcă nu m-a obligat nimeni. M-am îndrăgostit de cinema de mic. Am citit enorm despre cinema, am avut ocazia de a discuta cu niște oameni extraordinari de la care am învățat foarte foarte mult. Și mai e o chestie care mi-a dat curaj, că am trecut peste 40 de ani. Înainte nu cred că aș fi putut face asta.

Ai foarte mulți prieteni care fac parte din industrie.

Da, așa e. În toți acei ani am legat diverse prietenii în diverse raporturi. Îmi place că de-a lungul anilor s-au schimbat raporturile. Șerban Pavlu care îmi e prieten de ani și ani de zile, primul nostru raport a fost când el trăgea voce pentru HBO iar eu îi semnam statul de plată. Iată-ne după ani, mult mai prieteni, eu făcând filme, el jucând în ele și făcându-i realmente plăcere. Cam așa s-a întâmplat cu toți – cu Rodica Lazăr, Dorian Boguță, Vasluianu.

Asta înseamnă că totul a mers ca uns la filmările de la Charleston?

Nu. A fost foarte greu. A fost foarte mult de filmat într-un timp foarte scurt și cu un program care s-a dat de două ori peste cap, deci n-a fost timp suficient de odihnă. Din fericire, decupajul era deja făcut. Nu există altfel. Și am avut noroc cu acești actori care își visau textul, cu o scenografie la cheie și cu un director de imagine Barbu Bălăşoiu care a făcut absolut minuni.

Dar acum că ai trecut prin experiența asta de lungmetraj, te mai interesează formatul de scurt-metraj? Fiindcă de multe ori odată sărit gardul, puțini se mai întorc.

Da, sigur că da. Am mai făcut un scurt-metraj după Charleston. S-a văzut și el la TIFF (Parabellum, 2017). În aceeași formulă, tot cu Șerban Pavlu și Rodica Lazăr. Asta fiindcă mi-am dorit foarte tare să nu treacă un an fără să filmez. Să nu fiu în așteptarea finanțării pentru următorul lung-metraj. Mi se pare că nu mai am timp. Dacă aveam 20 de ani, poate. Așa nu.

Și, iată că mă întorc la curiozitățile mele. Prima, care e faza cu „05 May” (numărul mașinii)?

E una din referințele obscure. „05 May” pentru că există o scenaristă și o regizoare americană pe care o iubesc foarte mult, Elaine May, care a făcut 4 filme mari și late și n-a mai primit finanțare după fiascoul financiar de la Ishtar din ‘87. Și fiindcă o admir foarte tare, am zis că, dacă ăsta ar fi fost un film de Elaine May, ar fi fost al cincilea – „05 May”.

Și a doua curiozitate, Ioana? Filmul e dedicat ei.

Ioana era mama mea. Cu ea am avut discuțiile despre Charlton Heston care se găsesc în film. De la ea am învățat foarte multe despre cinema și tot despre literatură. Era critic literar. De asta personajul feminin îi poartă numele. Și, mai mult, am considerat că e cel mai firesc lucru din lume să i-l dedic ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *