Insula cuvântătoarelor

Wes Anderson se întoarce în lumea animației pentru a doua oară de la Fantastic Mr. Fox (2009)

Întreagul univers din Insula câinilor (Isle of Dogs, 2018) seamănă cu o vitrină victoriană în care fiecare element e așezat cu minuțiozitate de un talentat miniaturist. Wes Anderson, în spatele cromaticii spălăcite, în spatele faimoasei sale stilistici „de centru”, își depășește afinitatea pentru barierile lingvistice regăsită în multe din filmele sale, precum Bottle Rocket (1996), The Royal Tenenbaums (2001), The Grand Budapest Hotel (2014).

Wes Anderson construiește o tristă și frumoasă fabulă, o animație stop-motion ce uneori uimește prin precizia sa de a capta spiritul unei culturi. Scheletul narativ e de altfel bazat pe o poveste din folclorul japonez în care tânărul Momotarō luptă împotriva răului împreună cu frații săi canini pe insula Demonilor, Oni-ga-shima.

Japonia. Un viitor îndepărtat. Un oraș Megasaki, un primar ailurofil Kobayashi, un decret prin care toți câinii din oraș sunt prinși și exilați pe o insulă, un băiat Atari plecat în căutarea prietenului său canin Spots, un grup eclectic – haita lui Chief, Rex, King, Boss și Duke pregătită să supraviețuiască pe Insula de Gunoi (Trash Island) și extrem de filnatropi – o aventură de maturizare spusă cu căldură și atenție, o împăcare între om și animalul de companie cu substratul unei distopii totalitariste conturată de manipulare mass-media, boli inventate (gripa canină), scheme politice și promisiuni deșarte.

Dar în lumea lui Anderson totul pare o mare neînțelegere. Parcă visul lui regizoral e de a reconstrui în Babel un alt Turn, de data asta, cinematografic. Oamenii vorbesc o japoneză coerentă, marcată de personalitatea fiecărui personaj; apare din când în când un traducător al lumii anglo-saxone și discursurile seamănă tot mai mult cu cele din Marele dictator (The Great Dictator, 1940, Charlie Chaplin); în final, lătratul câinilor e o engleză armonioasă, desigur – copii fiind singurii care nu au nevoie de intermediari lingvistici căci au un soi de înțelegere telepatică cu animalele de companie. Decizia regizorală de a nu traduce japoneza (nici măcar a o subtitra) e una care păstrează cu bună știință inflexiunile umoristice și glumele apărute prin traduceri eronate. Aici e întreaga inimă a filmului. Nu există traducere pură. Totul e interpretat, filtrat, reiterat, regurgitat fie de sistemele aflate la putere, fie de dorința noastră de a ne înțelege mai bine unul pe celălalt în ciuda tuturor dificultăților. Trebuie să încercăm. N-avem încotro, toți împărțim aceiași insulă albastră.

Filmul e proiectat astăzi, Luni, 28 mai, orele 21:45, în Piața Unirii și Miercuri, 30 mai, ora 13:00, la Cinema Florin Piersic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *