Figlia Mia

Venind din Competiția Oficială a Berlinalei, cel mai recent film al cineastei de origine italiană Laura Bispuri spune povestea a două femei care își dispută rolul de mamă a Vittoriei, o fetiță aflată în pragul pubertății. Precum în Sworn Vigin, Bispuri intră în microcosmosul experienței feminine (una petrecută tot în medii de subzistență) – însă în timp ce în precedentul film vorbea despre castitate, aici discuția este centrată în jurul noțiunii de maternitate.

Acțiunea principală a filmului se declanșează atunci când lucrurile par să meargă cel mai bine pentru Tina (Valeria Golino) – o femeie care a adoptat o fetiță născută de Angelica (Alba Rohrwacher), o femeie cu spirit liber, dar care este trasă într-un stil de viață haotic și promiscuu din cauza viciilor sale. Micuța Vittoria a crescut crezând că Tina este mama ei biologică, secret ce pare să fie sortit uitării atunci când Angelica e pe punctul de a-și pierde casa și să plece din micuțul lor sat. Însă o insistență de ultim minut din partea tatălui fetiței – anume, ca micuța să-și cunoască măcar o dată mama biologică – declanșează revelația adevărului. Între conflictul exterior al celor două femei care pretind dreptul maternal al Vittoriei, dar și conflictul interior, identitar al fetei, Bispuri explorează felul în care psihicul uman se poate destabiliza, cât și diferența între dăruire și instinct, între nature și nurture.

Figlia Mia rupe tiparele convenționale ale dramei de familie, axându-se mult mai degrabă pe o abordare în registru realist, aproape dedramatizat al narațiunii sale. Un fapt ce deschide ușa pentru interpretări în cheie socială a conținutului său, racordând astfel filmul la tradițiile impuse de neorealismul italian în secolul trecut. Personajele sunt fie blue collar, fie trăiesc de-a dreptul în sărăcie – sunt marginale societății, viața lor petrecându-se într-o comunitate izolată și lipsită de perspective pe termen lung. (Suntem departe de universul opulent și glamoros din filmele lui Paolo Sorrentino.) Peisajul auster și deșertic al Sardiniei, dintotdeauna una din zonele cele mai defavorizate ale Italiei, acționează nu doar ca un decor superb, ci mai ales drept o metaforă centrală.

Fără a vira înspre concluzii moraliste, eludând explicații simpliste și dedându-se unei analize amănunțite a noțiunii de atașament emoțional, Figlia Mia este una din dramele remarcabile ale anului, cu un joc actoricesc remarcabil.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *