Anna Széles: „Am iubit pe toată lumea şi cred că şi eu am fost apreciată şi iubită.”

Pe Anna Széles am prins-o binevoitoare şi zâmbitoare. Ca-ntotdeauna. Avea chef de vorbă şi m-am bucurat să o văd la fel de radioasă ca acum mai bine de 50 de ani, când îşi începea cariera şi apărea în producţii precum Pădurea spânzuraţilor, Gaudeamus Igitur sau Balul de sâmbăta seara. Mi-a mărturisit că nu îi vine să creadă cum a trecut timpul şi, uitând la începutul interviului acest lucru, m-a întrebat dacă am văzut atunci, în premieră, filmul lui Ciulei. Eu i-am spus că nu aveam cum, ci l-am găsit cu doar câţiva ani în urmă. Se număra printre titlurile obligatorii pentru admiterea la facultate şi efectiv m-a surprins. Totul: jocul ei, al lui Victor Rebengiuc, regia sensibilă, imaginile puternice şi apropierea camerei faţă de acele persoane pur şi simplu răvăşite de război, de dileme. Un film mereu actual şi o actriţă care nu are vârstă.

Cum a fost experienţa la Pădurea spânzuraţilor?

Domnul Ciulei a vrut o actriţă maghiară, pentru rolul meu, Ilona. A chemat de la Târgu Mureş câteva fete. Ne-a dat textul, am citit şi am rămas puţine. Cu toate că nu am o mare încredere de sine, am simţit că eu voi fi aleasă. Am avut mare noroc cu acest film. Îţi dai seama, după Oradea şi Târgu Mureş, direct la Cannes. Apoi, direct la Acapulco, unde am fost de fapt de două ori, pentru că aşa de tare m-am împrietenit cu directorii festivalului, încât m-au invitat şi după un an.

Cum era cu vizele?

Habar n-aveam. Nici nu era la mine biletul. La Cannes, chiar şi garderoba au făcut-o cei care se ocupau de cinematografia de la noi, cu condiţia ca după aceea trei filme le fac pe bani mai puţini.

Cum era Liviu Ciulei?

Dulce de tot! Când au scris o carte despre el, a cerut ca Anikó să vorbească neapărat. Eu deja trăiam la Budapesta, aşa că ne-am înţeles să scriu în ungureşte şi să traducă ei. Dar atât de prost au tradus, n-a ieşit nimic din ideea mea. Era să leşin când am văzut… Cel mai mult îmi plăceau ochii lui, care m-au cuprins. Acasă, am un afiş cu noi doi, la filmări. E alb-negru. Are nişte ochi atât de expresivi. Eu mă întâlnesc cu el în fiecare zi.

Cum v-aţi caracteriza?

Eu sunt mulţumită de viaţa mea. Mă înţeles foarte bine cu băiatul meu şi cred că dragostea asta merită totul. Când îi văd pe cei doi nepoţi ai mei, sunt cel mai fericit om. Băiatul meu locuieşte la Viena, eu la Budapesta.

De ce aţi plecat din ţară?

Am emigrat pentru că sora, cumnatul, mătuşa, nepoţica, toţi erau acolo. Acum, sora mea a rămas singură şi mi-e uşor să ajung să am grijă de ea.

Aţi locuit şi aţi lucrat în multe locuri şi oraşe. Unde vă simţiţi acasă?

La Oradea m-am născut, mă simţeam bine, aveam curte, când mergeam acasă, în vacanţe, prăjeam slănină, venea toată familia, eu trebuia să le povestesc ce am mai făcut. La Institut, la Târgu Mureş, locuiam în cămin. Eram aşa dezordonată (râde, n.r.) şi cea mai bună prietenă era şi mai şi decât mine. Vine o dată portăreasa, cu oameni de la ziar, să vadă cum locuim. Şi, atunci, colega zice să intru în dulap, iar ea se face că tocmai s-a trezit şi că trebuie să facă ordine pentru când vin eu înapoi de la părinţi. Abia pot să mă abţin să nu râd.

Iar la Bucureşti?

Nu am filmat mereu acolo, ci împrejur. Prima dată la mare, apoi la Snagov, Pădurea spânzuraţilor la Braşov şi pe lângă oraş. Era un vis pentru mine toată viaţa de acolo. Dar nu locurile m-au interesat, ci oamenii. Şi pot spune că m-am înţeles cu toată lumea. Am iubit pe toată lumea şi cred că şi eu am fost apreciată şi iubită.

Ce rol din cinematografie v-a rămas cel mai apropiat de suflet?

Tot Pădurea. Şi mai este unul care mi-a plăcut, cel din De bună voie şi nesilit de nimeni, pentru că am avut posibilitatea să joc o fată care se transformă în femeie adultă. Se maturizează.

Ce reprezintă pentru d-voastră Premiul pentru întreaga carieră oferit de TIFF?

Vă daţi seama că e cea mai mare bucurie din viaţa mea artistică. La fel de mare ca aceea când Teatrul Maghiar m-a făcut membru de onoare, pe viaţă. Cele două lucruri dovedesc că lumea nu m-a uitat şi că nu am trăit degeaba.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *