Episodul 5, în care haosul e frumos

Cinema-ul veritabil conține, invariabil haos veritabil. Nu vorbesc de filme haotice, vorbesc de filme care pun atâta ordine în universul în care funcționează personajele încât par mecanisme demiurgic reglate întru funcționare perfectă și frumusețe milimetrică. Vorbesc de filme care sunt scenarizate de indivizi conștienți de diferența dintre un scenariu de film și un sinopsis de telenovelă. De filme în care haosul triumfă ca emoție, ca viață, ca ironie a sorții, ca destinul prea tragic. De secvențe și de personaje în care haosul triumfă și nu lasă loc prentru altă reacție decât uimire.

Haosul este splendoare și splendoarea nu se tocește, nu se banalizează. Hitchcock și Lanthimos, Bergman și Kim Ki-duk, von Trier și Claire Denis lucrează fiecare diferit cu Haosul. Mustinde, perfect interiorizate toate emoțiile contradictorii din Persona sunt la fel de haos precum nava de război plutindă prin ceruri din Human, Space, Time and Human. Haosul din viață și dansurile la nudul gol din Flourescent este la fel ca hosul dintr-un Terry Gilliam de calibru (apropos, știți de filmul-surpriză, da?). Haosul din Under the Tree este hazos, haosul din Donbass este dureros. Dar e peste tot vorba de haos. Intrumentat cinematografic, abordat cu mănuși sau dezlănțuit haosul este cantitatea și calitatea cea mai puțin discutată a cinema-ului de la Eisenstein pân la Haneke și din epoca filmului mut până în epoca VR-ului.

Și da, de la cinema vrem de fapt haos. Ca să rezoneze cu viețile noastre haotice sau ca să intre în conflict cu existențele noastre prea organizate. Haos emoțional sau haos formal. Haos de lacrimi cauzatoriu sau haos de gânduri dătătoriu. Haos care zgârâie suprafața perfect polișată a unui film și haos care pare-a organiza destine din scenarii. Haos cu go-go sau haos cu cra-cra, ca să-l cităm pe nenea Robert Rodriguez. Dar haos să fie. este indiscutabil necesar pentru ca să cinefilim mai bine

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *