Episodul 3, în care suntem niște mofturoși splendizi

Mofturile sunt cele mai frumoase chestii posibile. M-am gândit la asta când mi-am reformulat programul ca să am timp de Nexus și de The Tingler, importate la Cluj de Shockproof Festival. Filme mici, dar copioase, kitsch total primul și arhivă spumoasă al doilea. Da, o să mă răsfăț bălăcindu-mă în kitsch spaniolesc 90ist. Da, o să bucur din nou de Vincent Price încercând să omoare de spaimă o mută. Doar ca să captureze creveta roșie (singurul element colorat dintr-un film alb-negru, asta și apa dintr-o cadă, de fapt) care se hrănește cu groază pură. O să-mi fac un moft.

Mofturile sunt chestii deloc utile, dar a căror sadisfacere este, de fapt, esențială pentru bună-starea emoțională. Mofturile ne definesc mult mai clar decât cauzele pe care le susținem și lucrurile pe care le contestăm. Pentru că, în ce privește mofturile, nu putem să fim ipocriți sau oportuniști.

Și noi, cinefilii suntem cei mai mofturoși dintre mofturoși. Avem de ce, avem cu cine. Și de la un punct încolo, când iubești destul cinema-ul și îl înțelegi și ca industrie și ca artă, și ca politici și ca direcții n-ai cum să nu fi mofturos. Și moftangiu. Și lipsit de încrencenări și snobisme.

Spune-mi pentru ce film ai traversat juma’ de țară sau un sfert de continent, ca să ajungi să-l vezi într-o proiecție rarissimă, pe ecran cât casa. Eu m-am dus până în Deltă ca să văd The Lobster și până la Bruxelles ca să văd Se sei vivo sparra. Și-aș face din nou drumurile astea. Pentru filmele astea. Dar și pentru altele, poate nu la fel de grecești, poate nu la fel de abstracte, poate nu la fel de distrubante, poate nu la fel de rar proiectate pe ecran mare.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *